VIRGIL ANDRONESCU - LEVITAȚII ȘI CĂDERI

 

Virgil Andronescu – Levitații și căderi (Editura Infoest, Brăila, 2021): Poet din stirpea marilor tragici și poet al cetății, Virgil Andronescu reușește încă o dată și prin acest volum să ne uimească și să ne aducă în fața marilor întrebări ale vieții cu un curaj și cu o forță a sincerității absolut amețitoare. Printr-o tehnică deschisă și sub aparența unei simplități, în fapt muncite în adânc, poetul, martor odată cu noaptea a tuturor căderilor semenilor săi- așa cum și spune în deschiderea volumului- își îndreaptă lama ascuțită a rațiunii în principal asupra propriei persoane pe tot parcursul desfășurării lirice, invitând, ca partener de discuții în desfășurarea tuturor acestor exerciții de asceză, Divinitatea. (…) Poezia lui Virgil Andronescu nu este o lectură ușoară și el trebuie citit așa cum se citesc marii clasici, vers cu vers și rumegat bine pentru că nimic nu e întâmplător așezat în rimele sale, iar acolo unde poetul nu reușește să fie pe deplin convingător, e bine să ne aducem aminte de vorbele lui Umberto Eco din Numele trandafirului, cum ne invită chiar autorul în finalul poemelor sale din carte: în fața ultimei cărți nu trebuie să ne întrebăm ce spune, ci ceea ce vrea să spună. (extrase din notele semnate de Emanuel Pope pe marginea volumului Levitații și căderi)

Stânca ispitirii

Pe câmpul cu îngeri,
De-acolo din inima mea,
Se înghit reciproc
Șerpi înfometați.

Sunt hotărât...

Să dau foc pământului
Și lui Dumnezeu,
Apoi să-mi car viața
Spre stânca ispititorului.

După preceptul:

Nu-ți fie frică, Petru, acum lasă totul deoparte,
pentru că de acum vei fi pescar de oameni!

Pentru a-i face pe oameni să înțeleagă
Că iubirea e ploaie de vară
Și că oamenii l-au epuizat demult pe Dumnezeu
Prin comédia umană,

Că fericirea-i un simplu clișeu.
Așa cum unii cutează
Să îl citeze pe diavol mereu
Și tot mai nerușinați pe Domnul Zeu.

Am înțeles demult că sunt
Doar o fantomă ce bântuie
Aiurea prin viața mea
Și de atunci...

Întreaga mea (ne)viață am dorit să scap...
Să evadez din viața (asta, a) mea
Pentru că m-am săturat de cursa
De șoareci alergând după pisici.

M-am săturat de aparențele
Esențelor și viceversa.

...de nemângâiere

Sunt bolnav, Doamne,
De-atâta nemângâiere.
Nu mai am lacrimi
Să plâng!

De-atâta plâns
După mâinile Mamei,
După învățăturile Tatei!

Sunt bolnav, Doamne,
Și tremur
După o mângâiere
Pe creștet,
Cât un cutremur,
De-mi vine să plâng!

La oricare adiere...
De-atâta plâns în mine,
După o mângâiere
Fie și-n gând,
Fie și-n vorbe!

Doamne,
Cred în Cuvânt,
Nu în plâns
Că nu mai pot să plâng
De-atâta neplâns,
De atâta amar de durere.
Totu-i în van,
Totul e vânt
Și cădere!

Doamne,
Pe părinți
I-am zidit în veșnic cuvânt
Să-i mai am
Buni și cuminți,
Să îi simt!

Pe iubiții părinți!

Vinovăție

Ce noapte tulburată
Și ce taine-ascunde-n ea,
Ca niciodată!

Caut pe Dumnezeu,
Dar El..., niciunde.
E-acolo într-un ungher,
Ca și-altădată...
Ce noapte e în cer!

Tăinuitor e totul...
Și-n toate câte sunt;
Să-L pricep nu pot
Numai cu-n gând.

Și-i noapte tulburată-n cer,
Ca niciodată,
Cerească taină-ascunde:
Pe Dumnezeu în El!

Pierdut într-un ungher
Și-n toate câte sunt...
Să o dezleg, nu pot,
De-aici..., de pe pământ!

Lăuntrul răsturnat
Adânc se cercetează
De-ascunse taine;
De taine-adânci
Se face vinovat!

Un fel de Moromete și de Ilie

Din darul și mila Domnului
Am mai trăit până acum
Sau poate că din iubire reciprocă.
Am încercat să ies în pragul vieții
Să trăiesc în pragul acestei lumi
Și de fiecare dată am devenit Moromete,
Fără premeditări, fără îndoială,
Un fel de Moromete.
Trăiesc retras în ieslea sufletului,
Pentru că necontenit
Mi-a fost trântită-n față ușa sorții.
De către viața care voia...
O viață fără mine!
Și știu cum este... fără ea.
Cu de-a sila nu se poate nimic
Nici măcar ieșitul în prispă
Nici trăitul între afară și în lăuntru.
De-atunci... mă rod gândurile pe prag de viață
Bând tutun și gândind, gândind și bând tutun
Și iar bând tutun și iar gândind, gândind și bând tutun.
Nu numai ceru-i vinovat, ci și omenirea
Și sufletul meu primitor în pragul pridvorului său,
Unde rămas-am trăind!
Gândind la praguri tocite și la uși închise
Și la toate semnele de întrebare
Din mine, din voi și la toate mirările noastre.

Nobilul demiurg

Cât de albastru era Cerul
Când ne iubeam!
Dacă m-ai iubit vreodată!
Ori doar așa...
Purtai și tu o mască,
Deghizată în dumnezeul iubirii.
Și cât de neagră în cerul gurii!
Și cât de crunt mă mușcă acum Amurgul!
Voi începe o relație cât o revelație,
Cât o iubire veșnică,
De amor nebun cu Moartea
Și ne vom iubi...
Până la încetarea inimilor
Și a curgerii sinelui
Și a lumii... prin sine
Până la cianurare, până la...
Ce n-oi mai fi.
Albastru-nobil
Așa cum se arată Cerul de Cernobîl,
De un albastru-bal-mascat,
De un albastru. Fals dumnezeu al iubirii
Nedomesticită-i, neagră în cerul gurii, iubirea;
Până la Dumnezeu
Și chiar de-o palmă ori o mușcătură
Sau un lătrat la lună mai sus de firesc!

Ultim onor militar

Liniște de mormânt
S-a lăsat în capela
Unde stăm la priveghi.

Imnuri de Slavă
Către Cer înălțând
Preotul cântă sublim.

Pentru fratele care
Mâine va fi coborât
În al țării pământ.

Lacrimi scaldă obrajii
Soției, fraților, tatălui
Și fiilor săi precum brazii.

Mâine, fanfara militară
Va fi auzită și-n Cer
Ca ultim onor militar.

Va fi ascultat
De fratele cel plecat,
Înrolat prea devreme

În oastea de îngeri
Bine păzită
Pe pământ și în Cer!

(04.03.2021, Moldova Nouă, Caraș-Severin.
Fratelui Marian, Dumnezeu să-l ierte!)

Nu îmi aparțin

Cade timpul peste mine.
Avalanșă-n miez de iarnă.
Timp ars precum o toamnă care
Vine, pleacă... nici prezentul...
Nu-i decât o clipă-n sine,
Nestatornic sunt și eu,
El e muntele încremenit
În trecut și-n viitor.
Nicidecum nu-mi aparține,
Iară eu nu-i mai aparțin.
Vine-trece, trece-vine avalanșă
Doar de chin,
De pe muntele promis.
După toamna-n care
Timpul a început să curgă,
De din ziua de proscris
Viața a-nceput să se prăvale...
Cu-n sfârșit... Ce nu e vis.

George (pe englezește)

Întreaga noapte l-am visat.
Un George...
Mai mulți... George
De exemplu: versiunea George 1.0.
Și am continuat să visez:
Cum că George Punct
(sta pe marginea
unui câmp... de vis)
Și se bucura de un iepure
Mare, albastru, cu urechi lungi
Pe care îl ținea strâns la piept.
Și se bucura George 1.0
Visul continua...
Începând de la George 1.
La versiunea George 9.
În visul meu obsesiv
Toți oamenii se numeau
George (pe englezește)
Urmat de cifre și puncte
După un anumit algoritm.
Am tot visat...
Obsesia nopții... binară
Pentru un George
(citit pe englezește,
pentru că așa sună mai bine!).
Multiplicarea lui George
A început demult,
Încă de la începutul visului,
Chiar după Marea Decimare,
După multele Mari Decimări
Ale omenirii.
George (pe englezește)
Și cu puncte (...),
Între cifre,
Trăiește.
M-am trezit...
Fix la ora 4.9.
Strigându-mă...
(pe mine mă...)
George și Punct și 9.9 aproape de 10!

Între ochi și peretele alb

Unde-i cămașa mea de forță?
Arde pe tine, mi se spune, ca o torță!
Asta e cămașa mea de forță,
Din care am urmărit șocat
Prin lentila camerei de filmat,
Doi oameni ce nu se cunoșteau.
În cămășile lor de forțe,
Aprinse ca două torțe,
Au fost împrieteniți
De frumoasa domnișoară Adnana
(nicio rudenie cu... regizorul X),
Regizoare de forță!
Revin: ambii vorbeau,
(la început doar pentru ei și numai separat),
Cu și despre Dumnezeu, despre... forțe...
Cum că-i ajută, că nu-i ajută,
Unul contraataca cu știința și cu teoria în creier,
Celălalt cu El în suflet - cu credința, și cam atât.
Amândoi trec prin fața camerei de filmat,
Prin fața zidului (de ospiciu), zid alb.
Se contrazic argumentat.
Dezgoliți de cămășile de forță,
Încătușați în filosofii profunde,
Arzând (ca niște) torțe:
Reflexii, expresii, idei.
Până la urmă, ce a urmat, a urmat...,
S-au împăcat aducând ploaia...
...și Ursul Gustav (Karl Jung), un tezaur...,
Ofrandă visătoarei, temătoarei de bătrâneți
Și de moarte; ei, regizoarei...
Arzătoare ca două torțe,
Condusă lăuntric de forțe:
Idee după idee, despre oameni normali
Descarcerați din cămașa de forță,
Viețuind între aparatul de filmat
Și peretele alb de spital.
Unde e cămașa mea de... noapte?
Cine sunt ei, cine suntem noi?
Regizoarea lucrează la o poveste de viață!
Adevăru-i complex, adevăru-i banal?

Defecțiune tehnică: ochii mei nu mai văd la distanță,
ochii mei verzi-căprui nu mai văd nici aproape;
nici memoria, devastată de tristețe,
anesteziată de n ori în n ani,
nu își mai amintește secunda care tocmai a trecut.
- Nu te supăra, dar...!

( - Intrați, nebunii sunt afară! )

Mai multe poezii și profilul autorului aici: Virgil Andronescu
Citește și: Versete contemporane, Năpădiri, Dezlegare la poezie
Blog: Ora Brăilei

 

Copyright © 2022 Virgil Andronescu (Virgil Nicolae Andronache)
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.