IULIA IACOB - LIMONADĂ (GELOZIA)

 
imposibilitatea fizică a minciunii în mintea cuiva onest

se aliniau
pierderi microscopice pierderi monumentale
curajul meu în patru labe
patrula pe
acoperișuri întoarse
și

mâna care intra pe ușă prima
cearșafuri uscate
frica mea în stare minerală
fețele șinele
precizie dureroasă
spunea multe către un
pătrat care răspundea devenind cer

îmi plăcea cum calculează totul
mai puțin când era vorba de mine/ se
speria de ape dușumele transparente
văd cum își descrie frica
propriei descrieri
se mai baricadează dar
nu mai minte
nu se mai minte

când îmi devenea inima lizieră dig și groapă
simultan cum
făceam duș cu fața la perete sperând
să devină geam și
calculam și eu dar
mult mai prost și mult mai trist și dacă
rezultatul era fix simt că m-asfixi-

ezitând din oase țesături și ligamente
lighioanele care-mi dictează
mersul zilei/ îi zic eu
sunt
atât de
fericit în
mod atât de
vitreg încât
mă tem eu din tine pentru mine
respect
lucrurile adânci din tine
unde nu ajunge nimeni
nu mai voiam să scobesc prin tine

eu ca micul prinț fiind prins de
stolul meu de gâște printre
ațe vene
astre gloabe
globuri gloanțe
zgudui transe dar
se pare că am
înțeles ce frumos tace
locul de nevizitat ce-și
naște moare crește doare
singur
sieși
n-ai ce

umbla
prin     nici tu
el        nici eu

dar minciuna curgea ca soarele în cișmigiu

... dar adormeam cu adevărurile astea care
îmi trunchiau viața

soare pe coapse
lătrat în oase
soare angoase
... dimineți mutate

îi curgea părul în moarte
și
moartea
prin păr

presimțirea ca un priveghi

de când îmi spusese printre
morții lui aprilie și
sălcii și
magnolii/ desprins
trebuie să mă-nveți
să scriu
să imortalizez cumva cum
se destramă tot

și am născut un nou vis care mă strivea

minciună e când te întorci acasă și visezi minciună

voia
certitudini/ acorda firimiturile între ele
poate-poate
poate se coace un adevăr din ele
susceptibil unghii roase
excavări de oase de unde
nu-s oase
sau sigur nu ce numea el oase

slab
dacă
stai
slab
dacă
pleci

liliecii mei țiplele mele
femeile se detestă mai mult când
nu țipi la ele
anti-clișee/ magnetiza
continent de sânge și continent secetos/ depune
tot efortul să nu fie paranoic
și asta înseamnă paranoia

și creierul – două enclave separate
gândesc slab când devin
insulă în mine însumi

... mine care e la rândul lui o insulă
geografie de încărunțit gene

eu n-am
ațe-n mine până nu le
scot cu mâna mea

eu nu mint până
aflu că mint și cu-asta
basta balamalele mele de
anti-panică în fericire
firi mici sile
ferment mile
de străbătut între un dumnezeu și mine
... tot soiul de mile

ființa traversării

și apoi veni a doua primăvară și adevărul a început să se arate ca un cadavru care stătuse acoperit de zăpadă/ se topea zăpada de pe el ca un acid care dizolvă carnea
între două plimbări de câine între două episoade de vomă se târăște adevărul între noi trei
                                     el câinele eu
ca un al doilea câine care oscilează între turbare și comă
și negrul pe care i-l palpam din gât până la pelvis s-a arătat prima dată ca negru pur și
nu ca întuneric

și se topeau minciunile de pe el ca zăpada ca sticla carnea lemnul
și se topea viața din mine cum se topește din oricine – fără zgomot
fără direcție și cu o
ireversibilitate care
în loc să îmi mănânce iubirea cu totul
o sporea

ființa traversării
... încât frumusețea lui era tot mai nervoasă mai încifrată și
simțeam că ne privim prin gaura cheii uneori chiar de aceeași parte și
pistruii lui glonț îi scobeau în piele o moarte care
voiam să fiu eu
și acum e de partea cealaltă ochiul lui prin gaura cheii
văd doar un ochi dar
aud două metabolisme iar eu
nu am metabolism
ci doar doi ochi


Mai multe poezii și profilul autoarei: Iulia Iacob
Citește mai multe poezii aici: Superzgomot, răsturnarea, Dismorfii


Copyright © 2023 Iulia (Daria) Iacob
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.