IULIA IACOB - RĂSTURNAREA

răsturnarea

eu-mi apăr sărăcia și nevoile și iadul

a zis-o cineva-nainte s-apuc să scot pumnalul din el

trece tăind prin cer un stol de gene măturând

asta-i inteligență și furnici volumul 1

dacă nu te-nmoi tu când îți cânt tot se găsește unul ca să

depene debil amintiri de acum două pătrimi

ăsta-i cel mai pur distil de timp pe care l-am trăit

posibil să mânjesc cu-acid vreo foaie-n manuscris

dar eu scriu departe parc-aș cădea de pe scaune la fiecare nouă carte

e-o durere pe care-am învățat s-o apreciez ca o lanternă-n oase

carnea mea ca-n alt an în 26 îmi cade

când te iubesc aud în tine ceva care-mi seamănă prea bine

și parcă știu ce sunt haită de vulpi a căror vânătoare-i vânătaie în plus

și zi-mi

oasele arc mai să te calc ca să sar peste

umăr băltind sânge ca pe creștet

scrie tu regresia între scânduri ca pe-un singur cuvânt

mânjit pe 13 rânduri

buza ta legănată boli de pisică neagră

eram fragil în fața ta ca ploaia găurind prin geam eu fiind

ochiul tău mai bun dar

auzul tău mai surd tu

mi-ai fost în mai demult și în acum și în curând

frumos ca imprecizia zicea

de unde vine moarte din spate sau din față

răbdător dar narcoleptic iarăși

ceva-mi spune că nu-s bine titlu de imprimat salive 

azi iar zarvă-n loc de creier iar ziar și zaț zări întinse

de-abia îmi țin zile la un loc așa-ncât să nu pară că nu sunt mort

când sunt îndrăgostit mă tratez ori nebun ori prost

bat cu inima apropouri doar ca să pară că am ceva în piept

să-nchei fraza cu ce știu și-anume cu un și

crește un cablu între noi și-aș vrea să știu de ce

început de februarie soare stins în pântece

de când trebuiau smulse atâtea aripi doar ca să-ncapi unde ești

ce n-ai loc nu poți să treci da mă-nțelegi

că-ncepi să mi te învârți tu satelit prin casă parcă

vrei să tai ce m-a legat de o astfel de viață da să-mi

zici și tu la ce ospiciu a învățat ea să iubească

viața bună

pisică la a opta viață învârtind viața pe ață

intră pe ușă mi-e un drag de m-arde ninge-n casă casă-mi

spăl anii de greață ca să văd cât mai durează

fericirea ca o boală urcă-n lift mâna de smoală să-mi lipească

rana-n rană

să fim unul lângă câți oi fi fost eu când priveam căprui dorința în față

clape printre coaste 32 martie sau ceva. două fantome s-au aruncat una prin alta până-au devenit un om cu totul luam somnul de încheieturi pe un

parchet alunecos prin cosmos mă-ntorc la etajul opt din corp calc pe ochi de igrasie mucegai și mai mulți de mine morți

ibric după ibric până simt soarele strâmb prin stern stau oblic față de ce zic îmi ascut aerul c-un disc termin țigara invers scrumul vieții întins pe parbriz ca un chist prins în fiecare simț

până-n

măduvi negre imprecis ca un ceas cu acul tocit de timp

sunt din

drumul taberei în bloc n-am scări am piedestale îmi pierd starea pe sare

caut case-n piept mă doare orice loc pe care-l iubesc fiindcă iubindu-l dispare

aripa

în fiecare buzunar am un cuțit un fluture și un an prea amar casă-l fi putut purta în cap

ceai la cinci dimineața anglii de insomniaci

am între coaste un cartier întreg de regi decapitați păsări și magi nici n-ar

întinde o mână spre mine prin mine așa

morți cum erau tot m-ar fi putut ajuta

în schimb mi s-au aliniat ca oasele în braț și din spasm în spasm au tras de

o pană din celălalt braț că asta mi-era aripa și

era singura care

mă  mai ținea

dar pentru ei nu conta și au tot tras au tras din ea m-au

jupuit de coșmar de drag de sânge de orice găseau și la

picioare mi-au pus o pagină albă de dor și ea și-au

picurat pe ea vise oase case transe și câte

altele n-am sângerat

și-au umplut-o și-a durut-o am durut și eu cu ea ne-am

întins aripile ambii – eu și pagina iar

pana mea lipsă cu colțul ei îndoit s-au

asemănat în asemenea hal încât

am devenit ea și ea a

devenit teanc

și înainte să știu am

ajuns să scriu

pocnitoare

1

ninge turbat turbat de trei zile încoace ninge de

uiți ce-i ninsoarea cuvântul oasele

ninge răzbunător de alb din albul sângelui în clor

ocol

coli albe zbârcindu-și neimportanța lângă albul ăsta-n trei culori alb necurat de ninsori

în ninsoarea asta îți amintești doar două lucruri

febră și om

nu-ți amintești numele lor dar dacă le vezi le recunoști

întinzi mâna – sunt de alb orb sunt deplin gol sud albind nord surpând stele în cap de călător

... e așa strâmt holul ăsta dintre doi fulgi și tu fugi alb-negru nu

spui un cuvânt

eu te iubesc negru ca un fulg turbat sau ca un

ochi migdal de copil dulceag - ca un

glob crăpat înlocuit cu un glock în brad

2

tu

tu mai ai timp să te lași chemată – scoate

ochii din căpruiul ăla ca o coajă tu

schelet de căprioară pipăind

lună și carne de

luni până ne-am ve-

degeaba te-aș fi chemat – scoate-mi

ochii din verde tu pierde-mi vederi și vedere să ne reve-

degeaba dansezi pe masă

versul ăsta nu trebuia să îmi iasă

3

poate poate poate vom mai vorbi

poate poate pe șina aia de la

dragoste la chin

poate geana ta ce cade alb se va împlini în propria cădere

așa încât să vii

sare

îmi coace-un bocet în vene

îmi curge-n cerc sângele împrejurul unei

ierni ce-mi rămâne rană pe piele

ies pe

geam din corpul meu mi se

trântesc coastele între ele în spatele meu am pe

pleoape zece chakre în loc de gene când te

văd mi se învârt pupilele ca roțile peste

cadavre și mi-e

somn de sânge somn de moarte

somn de farmacie cu

blonde de hârtie ce au

pastile pe retine

corbi în colț de ochi în loc de pupile

somn de bistro

prânz și formol

cafea cu ketanol sorb

golul din alt gol

somn de facultate

taxe și comprimate

tabel tablete tabietul de-a muri

în miez de fraze

somn de pisică

ochiul întors prin sticlă știi că

pe-aici ieșeau din mine deci

tot pe-aici se intră

Mai multe poezii și profilul autoarei: Iulia Iacob

Citește aici poezii din volumul: Superzgomot
Citește aici: Dismorfii, Limonadă (Gelozia), Antiînconjurătoare

 

Copyright © 2019 Iulia (Daria) Iacob

Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.