IULIA IACOB - RĂSTURNAREA















răsturnarea

eu-mi apăr sărăcia și nevoile și iadul
a zis-o cineva-nainte s-apuc să scot pumnalul din el
trece tăind prin cer un stol de gene măturând
asta-i inteligență și furnici volumul 1
dacă nu te-nmoi tu când îți cânt tot se găsește unul ca să
depene debil amintiri de acum două pătrimi
ăsta-i cel mai pur distil de timp pe care l-am trăit
posibil să mânjesc cu-acid vreo foaie-n manuscris
dar eu scriu departe parc-aș cădea de pe scaune la fiecare nouă carte
e-o durere pe care-am învățat s-o apreciez ca o lanternă-n oase
carnea mea ca-n alt an în 26 îmi cade

când te iubesc aud în tine ceva care-mi seamănă prea bine
și parcă știu ce sunt haită de vulpi a căror vânătoare-i vânătaie în plus
și zi-mi
oasele arc mai să te calc ca să sar peste
umăr băltind sânge ca pe creștet
scrie tu regresia între scânduri ca pe-un singur cuvânt
mânjit pe 13 rânduri
buza ta legănată boli de pisică neagră
eram fragil în fața ta ca ploaia găurind prin geam eu fiind
ochiul tău mai bun dar
auzul tău mai surd tu
mi-ai fost în mai demult și în acum și în curând
frumos ca imprecizia zicea
de unde vine moarte din spate sau din față
răbdător dar narcoleptic iarăși
ceva-mi spune că nu-s bine titlu de imprimat salive 
azi iar zarvă-n loc de creier iar ziar și zaț zări întinse
de-abia îmi țin zile la un loc așa-ncât să nu pară că nu sunt mort

când sunt îndrăgostit mă tratez ori nebun ori prost
bat cu inima apropouri doar ca să pară că am ceva în piept
să-nchei fraza cu ce știu și-anume cu un și
crește un cablu între noi și-aș vrea să știu de ce
început de februarie soare stins în pântece
de când trebuiau smulse atâtea aripi doar ca să-ncapi unde ești
ce n-ai loc nu poți să treci da mă-nțelegi
că-ncepi să mi te învârți tu satelit prin casă parcă
vrei să tai ce m-a legat de o astfel de viață da să-mi
zici și tu la ce ospiciu a învățat ea să iubească


viața bună

pisică la a opta viață învârtind viața pe ață
intră pe ușă mi-e un drag de m-arde ninge-n casă casă-mi
spăl anii de greață ca să văd cât mai durează
fericirea ca o boală urcă-n lift mâna de smoală să-mi lipească
rana-n rană
să fim unul lângă câți oi fi fost eu când priveam căprui dorința în față
clape printre coaste 32 martie sau ceva. două fantome s-au aruncat una prin alta până-au devenit un om cu totul luam somnul de încheieturi pe un
parchet alunecos prin cosmos mă-ntorc la etajul opt din corp calc pe ochi de igrasie mucegai și mai mulți de mine morți
ibric după ibric până simt soarele strâmb prin stern stau oblic față de ce zic îmi ascut aerul c-un disc termin țigara invers scrumul vieții întins pe parbriz ca un chist prins în fiecare simț
până-n
măduvi negre imprecis ca un ceas cu acul tocit de timp
sunt din
drumul taberei în bloc n-am scări am piedestale îmi pierd starea pe sare
caut case-n piept mă doare orice loc pe care-l iubesc fiindcă iubindu-l dispare


aripa

în fiecare buzunar am un cuțit un fluture și un an prea amar casă-l fi putut purta în cap
ceai la cinci dimineața anglii de insomniaci
am între coaste un cartier întreg de regi decapitați păsări și magi nici n-ar
întinde o mână spre mine prin mine așa
morți cum erau tot m-ar fi putut ajuta
în schimb mi s-au aliniat ca oasele în braț și din spasm în spasm au tras de
o pană din celălalt braț că asta mi-era aripa și
era singura care
  mai ținea
dar pentru ei nu conta și au tot tras au tras din ea m-au
jupuit de coșmar de drag de sânge de orice găseau și la
picioare mi-au pus o pagină albă de dor și ea și-au
picurat pe ea vise oase case transe și câte
altele n-am sângerat
și-au umplut-o și-a durut-o am durut și eu cu ea ne-am
întins aripile ambii – eu și pagina iar
pana mea lipsă cu colțul ei îndoit s-au
asemănat în asemenea hal încât
am devenit ea și ea a
devenit teanc
și înainte să știu am
ajuns să scriu


pocnitoare

1

ninge turbat turbat de trei zile încoace ninge de
uiți ce-i ninsoarea cuvântul oasele
ninge răzbunător de alb din albul sângelui în clor
ocol
coli albe zbârcindu-și neimportanța lângă albul ăsta-n trei culori alb necurat de ninsori
în ninsoarea asta îți amintești doar două lucruri
febră și om
nu-ți amintești numele lor dar dacă le vezi le recunoști
întinzi mâna – sunt de alb orb sunt deplin gol sud albind nord surpând stele în cap de călător
... e așa strâmt holul ăsta dintre doi fulgi și tu fugi alb-negru nu
spui un cuvânt
eu te iubesc negru ca un fulg turbat sau ca un
ochi migdal de copil dulceag - ca un
glob crăpat înlocuit cu un glock în brad

2

tu
tu mai ai timp să te lași chemată – scoate
ochii din căpruiul ăla ca o coajă tu
schelet de căprioară pipăind
lună și carne de
luni până ne-am ve-
degeaba te-aș fi chemat – scoate-mi
ochii din verde tu pierde-mi vederi și vedere să ne reve-
degeaba dansezi pe masă
versul ăsta nu trebuia să îmi iasă

3

poate poate poate vom mai vorbi
poate poate pe șina aia de la
dragoste la chin
poate geana ta ce cade alb se va împlini în propria cădere
așa încât să vii


sare

îmi coace-un bocet în vene
îmi curge-n cerc sângele împrejurul unei
ierni ce-mi rămâne rană pe piele
ies pe
geam din corpul meu mi se
trântesc coastele între ele în spatele meu am pe
pleoape zece chakre în loc de gene când te
văd mi se învârt pupilele ca roțile peste
cadavre și mi-e
somn de sânge somn de moarte

somn de farmacie cu
blonde de hârtie ce au
pastile pe retine
corbi în colț de ochi în loc de pupile

somn de bistro
prânz și formol
cafea cu ketanol sorb
golul din alt gol

somn de facultate
taxe și comprimate
tabel tablete tabietul de-a muri
în miez de fraze

somn de pisică
ochiul întors prin sticlă știi că
pe-aici ieșeau din mine deci
tot pe-aici se intră



Mai multe poezii și profilul autoarei: Iulia Iacob
Citește aici poezii din volumul: Superzgomot
Citește aici: Dismorfii, Limonadă (Gelozia), Antiînconjurătoare

 
Copyright © 2019 Iulia (Daria) Iacob
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.
Un produs Blogger.