IULIA IACOB - SUPERZGOMOT

Iulia Iacob – Superzgomot (editura Napoca Star, 2017): Există în fiecare o chemare tainică, o întoarcere spre sine râvnită cu aviditate, căutarea interiorului în pace şi linişte, departe de mult prea aproapele care ne sufocă, într-o devălmăşie haotică. Şi, la fel, fiecare răspunde acestei provocări într-un mod unic, o descărcare de acumulare grea pe suflet. Oricum, vei atinge, vrând-nevrând, pe ceilalţi, însă nu e acelaşi lucru dacă o faci brutal sau, la rându-ţi, provocând trăirea în aceleaşi tipare ale minţii, pe care le-ai croit călătorind prin lume. Este mesajul, strigătul Iuliei Iacob, o certă promisiune în litere (şi muzică?), atâta vreme cât lumea îi va oferi pagina pe care să se întindă şi prin care să ne invite la masă. Un picnic de toamnă, cu multe culori aruncate peste tot, cu flashuri de analize medicale încă neefectuate, cu iubiri care se coc, zi după zi, la lumina şoaptelor tandre. Şlefuiri de pânze, pătrunse prin retină, în miezul fiinţei sale firave, dar mustind de verb clocotind de îndrăzneaţă tinereţe. (…) Vă invit la o lectură nouă, la adăpost de iureş, pe prispa inimii Iuliei Iacob! (extrase din recenzia “O promisiune certă” semnată de Dinu Virgil și publicată pe ziarulfaclia.ro)

cum ești

uite, blackbear stă cu mine și în spital

dar tu

nu-mi ești alături nici când mă ții

de mână

de brâu sau

de vorbă

mi-ai făcut spam în inimă cu

promisiuni virusate, revărsate peste plămânii mei

ca niște riviere poluate

de saliva ta prea dulce

de petale de staniol și de sânge

descâlcit

pe la miezul nopții, masca de oxigen

a început să sune ca un râu care curge

din mine. se cațără pe tavan, are secreții

de igrasie

de gluconat de calciu 1 mg/kg și de

desene pentru copii

rareș te rog nu mai plânge fiindcă eu

n-am mai dormit de două zile 

rareș bea-ți laptele și uită

de tuse

de mama ta și...

degeaba te tot rog

rareș la noapte îți fur trenulețul și

mă duc cu el la mare, îmi fac perfuzii cu vânt sărat și

îi promit mamei mele că mă las

de fumat

de romantism și mă las ținută

de mână

când voi ieși de aici

îmi voi cumpăra mulți pantofi și

nu voi mai zbiera indiferent

de temperatură

de fus orar sau

de calitatea cafelei băute anterior

scriu și-n sicriu, mă descriu descalificând defectele când

refac deficient trecutul într-un

prezent infect – sunt

de regulă

dereglată

de reguli

epistola robului

ziua unu

aș vrea să fiu iar singur

aș vrea să fiu iar primul, dar

ar urma prea mulți după mine

ziua doi

nu vorbim despre noi

suntem goi într-un vis comatos cu

nimfomane și beți-frumoși

ziua trei

n-aș vrea să fiu ca ei; sunt.

mi-am întâlnit destinul la piață

mi-am negociat viitorul până l-am vândut

ziua patru

sunt blestemat de-o mantră, parcă

naufragiez voit pe un ocean de ceai verde

da-s daltonist așa încât fac scufundări în sânge

ziua cinci

nu vom avea alte pisici

deocamdată ești o bestie și

mă despici în cicatrici

ziua șase

sunt reîncarnat în șanse

revanșat psihedelic pentru

viețile mele eșuate – cu tot cu asta, toate

ziua șapte

mă cert cu niște șoapte

zbiară la mine că tăcerea mea

le desparte

ziua opt

sunt praf, știu că încă nu sunt copt

n-am iertat-o pe mama pentru că

m-a născut mort

ziua nouă

transpir doar suc și rouă

ochii mi se umflă noaptea de

jungle în care plouă

ziua zece

aproape totul trece

mai puțin trecutul – el

să știi că mă întrece

zeus

nu spune nimic mi te huiduie inima

te face în toate felurile, dar

nu te face al meu

stomacul meu face pe acordeonul

am căzut de acord să

nu ne mai îndoim (de tine)

vine primăvara și tavanelor le cresc

becuri noi. în jurul degetelor mele

moliile își roiesc viața

dacă aș fi făcut ceva diferit

aș fi fost aceeași. noaptea

am sufletul răsfoit

în ochiul stâng am

un cuib de bufnițe; măcar ziua

mă lasă în pace

când mi se face o poză cu bliț

lăcrimez pene. mama îmi culege de pe obraz

kilograme întregi de gene

când îmi intră fum în ochi, bufnițele

trag jaluzelele pleoapei mele și

îmi perforează ajna cu ciocurile

ți-am spus că iubirea ta e

o pasăre de noapte doar ca să nu fii nevoit

să mă iubești și ziua

câteodată mi-e frig

câteodată mi-e întuneric

... azi e superzgomot

penultimul sfârșit

trolee pe tavan & igrasie în suflet ca o

primăvară fermentată

nu știu de câte ori m-am întors dar

chiar și anotimpurile revin

și revin și revin și revin și

Mai multe poezii și profilul autoarei: Iulia Iacob
Citește aici: Iulia Iacob - Răsturnarea
Citește aici: Iulia Iacob - Dismorfii

Citește aici: Iulia Iacob - Limonadă (Gelozia)

Citește aici: Iulia Iacob - Antiînconjurătoare

 

Copyright © 2018 Iulia (Daria) Iacob

Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.