OANA FRENȚESCU - EMOȚII DECOJITE

Emoții decojite

emoții decojite cad din pereți
lumea e în urlet surd
undeva duminicile sunt șterse din calendar cu tot cu sfinți
bisericile sunt arse
îngerii alungați
orice evadare e sluțită de prezența armelor
îmi privesc timpul rotund netrădat de Iuda
e un timp limitat
un timp cu foile rupte
împietrit
un timp în așteptare
a fost o idee prin care vedeam existența
fără margini
acum e o gură cu dinți
tu ești în nevedere
dezlipit de retină
rămas ca o rană fără pauză
într-o lume înjunghiată de rău

Există alb

există alb
și timp cât o clipită
există clopotele Moscovei amintind de Tolstoi
și există război
și-un aer ce urlă fără hotare
un aer ce frige și mușcă

există zei extrași dintre stele
și zei sub formă de șerpi
există adevăr nu foarte departe
cuvinte clătinate fără răspuns
și oameni care curg unii pe lângă alții
înghesuiți în adevărul lor
întins ca o felină gata de atac

în orașul de piatră umbrele ard
imaginea ta neclară e un zbor dăruit
cuvintele lungi te caută în ochii frunzelor
până când ceasul ticăie surd
într-o iluzie de repetare a unui cerc mereu neterminat

Amnezie

am forțat limita orizontului
am întors pe dos toate cuvintele de trecere
luna a sărit peste gard
toate orele au devenit franjuri
până la urmă ceva străin a descălecat peste zbor

caii de sticlă s-au spart
masca neadormită tăbăcește fețele
movurile lungi s-au așezat peste chipuri
pacea e smulsă din rădăcini
fiecare are alt timp
unii zboară în cosmos
alții nu au pâine
noi am rămas între două vocale topite
într-o amnezie de noapte

Alfa

Dumnezeu pare un aer pietrificat
într-o structură distantă și străină
clopotele tămâiază spațiul
urnind biserica spre cer

gândurile oamenilor
se clatină în stânga și-n dreapta
există război
se caută pacea
există brațe fără vlagă
picioare fără tălpi
umeri fără cap
evanghelii monotone neplecate din cerc
și somn ce clatină umbre
alfa hrănește lumina unei lumânări

Ne învelim

ne învelim în folii de sentimente
unele limpezi
altele cârpite cu frig
ne depărtăm de dragoste
făcând salturi înainte
într-o tăcere de frunze

ne înconjurăm de lucruri mărunte
și tatuăm liniștea cu dungi
existăm în ideea de viață
vorbim cuvinte
ne mai zărim subțiindu-ne
într-o emoție prelungă
alcătuind o singură privire
într-un spațiu dezlipit și plutitor în aer
mergând spre nimic spălați de o ploaie albastră

Vara

vara s-a întors acasă
gândul se-ntoarce pe dos
mocnește verde în căptușeala albastră

florile au bătăi de petale
pe talger nici cuvinte nu-s
e o eră neîncăpută în pace
e o eră cu noi spânzurați de fantome
unde iubirea există în vânt

foamea de cuvinte creează schelete de sticlă
versurile sar de sub talpă
într-o supunere de nealbastru

în pauzele lungi aruncate spre tine
versurile n-au memorie
au imagini fără tăceri
cuvinte cu suflet
sunete rotunde culese cu mâna

Acel ceva

dragostea desenată pe un petic de hârtie
a pătat aerul cu fluturii ei roz.
săgețile au căzut în pământ,
sunetele s-au întors în timp,

amurgul a explodat.
la început șchiop,
apoi s-a așezat pe locul lui
ca un adevăr de nerefuzat.

din întâmplările distilate
a mai rămas golul
și acel ceva imaginar, un sus spre sus,
risipind în cercuri cuvintele care nu se aud.

Târziul

târziul e spălat și face spume
speranța sare din iarbă
îngerii ne-au uitat
tu trimiți o rezonanță de zăpadă
un fel de punct aflat la capăt

iubirea are ochii lipiți
ascultă pașii pierduți în capilare
și urletul alb al tăcerii
mirosul războiului intră pe geam
soarele se face tot mai frumos
nu mai există niciun mâine
noi am plecat de tot
și am murit în amiaza cu umbre

O alegere

pacea umblă desculță
și intră în buzunarele unora
războiul umblă în toate buzunarele
moartea privește peste gard
planeta arde din loc în loc

orice poate fi o alegere
un acord spart coboară crucea pe umăr
orașul e băgat în eprubetă

o așteptare suită vârfuri își înghite viteza
și uneori se sparge în cioburi
alteori e azvârlită în aer înfrigurând oasele
și totuși cel mai important lucru ești tu și eu
împărțind în jumătăți perfecte albul și negrul

Merg

merg pe căi căzute din stele
e o scenă goală
într-o topire de lumi
liniștea iluziilor e împletită în vânt
un foc arde în trup
lumina desfăcută nu are limite
iarba arde
pietrele ard
te iubesc în toate tăcerile
blestemate de verde
în toate încrâncenările vremii
de galben
de alb
de târziu
de același dor nemurit
o sincopă pe aripi de fluturi oprește memoria
în vorbe pulsează travaliu
mor de o mie de ori pe secundă
și mă nasc din nou
în strigătul cuvintelor
ce respiră odată cu mine
printre liniști strivite de gând

Scrierea mea

scrierea mea îndoaie țintele radicale.
trezesc din somn litera latină.
din frunze de sticlă fac umbre cuvintelor.
înaintez prin timpul ce fuge
cât mai departe de centrul alfa.

amprenta ta din spațiul rar lasă urme;
sărutul e acolo
și mărul mușcat.

până la capăt pare simplu.
totul e altfel când ești aproape.
toate părțile devin metalice și au margini.
iarna coboară pe lucruri.
în tăcerea sunetului privirea e fixă.
totul cade pe pământ.
neîntâmplările nasc ultimele cuvinte de zbor.
le aud cum cresc și se sting.
calc pe litera a, litera de mers înapoi.



Mai multe poezii și profilul autoarei aici: Oana Frențescu
Citește mai multe poezii aici poezii din: Dincolo de fereastră, Sensul nespusului, Jocul de umbre

 

Copyright © 2022 Oana Frențescu
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.