OANA FRENȚESCU - DINCOLO DE FEREASTRĂ



DINCOLO DE FEREASTRĂOana Frențescu – Dincolo de fereastră (editura PIM, Iași, 2017): Locuită toată, până şi sub talpă, de poezie ("Mereu poezia”), "orga" penelului distinsei doamne Oana Frentescu îşi revarsă acordurile literare serafice şi dulci, umplându-ne sufletul, cugetul şi inima cu un  poesis de înaltă ținută! Într-o lume în care "atâta moarte şi înviere are loc în fiecare clipă" ("În vers"), așteptăm  cu interes viitorul volum şi îi dorim ca "universul să o aibă în inventar" ("Mi-e gândul") pentru mult timp, spre a ne încânta cu noi "ferestre spre cuvânt", deschise larg, din inimă, către cititorii domniei-sale! (extras din prefața semnată de dl. Mugurel Puşcaş - Liga Scriitorilor din România, Uniunea Scriitorilor Europeni din Modova)


Copacii umblă

Copacii umblă în picioarele goale,
poetul plimbă a lor tristețe
într-un  amurg  de toamnă cenușiu și rece.
Un frig se așază pe fiecare piatră,
o amintire trece-n grabă
atingând o clipă  ruptă din timp,
trecând deșirat pe sub pleoapă.
Umărul tău își ia zborul vertical,
eu mă subții într-o răcoare ce mă-nconjoară,
suntem suspendați pe-un drum banal.
Cuvintele călătoresc pe  curenții reci,
un cuvânt azvârlit devine rărit
sfâșiat de vânt și de frig.
Alunec  în ochiul care plânge
al poetului, prin toamna cu amprente cenușii,
într-o lumină ce se stinge.


Fereastra

Fereastra fuge în linie dreaptă
pe partea cealaltă de stradă.
Culoarea albastră înghesuie sufletul
cu o amintire întinsă pe o rană ce doare.
Alerg în mine unde nu am margini
și ochii rămân privind mai departe.
Un răsărit de litere flambate
împarte speranțe deșarte,
gânduri fără culoare trec strada
lățindu-se până se sfarmă și cad.
Ziduri de aer flutură-n vânt
și calc pe silabe ce curg pe pământ.


Lumina cade..

Lumina cade pieziș peste cuvintele
puse la păstrat arătându-le
spinarea fără aripi,
acoperite cu ierburi străine
și culoare arămie.
Un înger strălucește nepăsător
trecând pe deasupra lor.
Aprilie și pietrele sunt duh
de-o singură suflare îmbătate.
Și pietrele toate vor să zboare,
doar cuvintele tac adunate
într-o grămadă uitată de vreme,
neîmpărtășite încât să treacă prin două inimi.
Eu am rămas pe afară urmându-mi umbra
ce mă ia de mână neîntrebată,
trecând pe străzi într-un nor de tăcere,
sub primăvara înjunghiată de soare.

OANA FRENȚESCU


Orga își vărsa acordurile


Orga își vărsa acordurile sferice
desfăcând în rana mea armonia cerească.
Eu mă-nălţam plutind spre tavan unde îngerii
acordau o gamă pământească
ondulând culorile-n vitralii.
Prin fumul de  tămâie,
cuvintele se rupeau din trup
ca într-un plâns.
Lumina alerga pe icoane.
Iluzii de dezlegare tapetau pereții
sfărmând neliniști, invadând neputința.
Forme de îngeri prindeau în clame
uriașul candelabru,
răsfirând enorme luciri în curcubeie.
Capetele fără măști se tulburau
la granița dintre maluri.
Între rai și iad tristețea duminicii sucombă.
Abisul răsărea cu o cale întinsă
spre pocăință.


Ninge

Păsări agățate de sârmă,
copaci țipând de atâta alb,
orașul răpit de liniștea zidurilor fără grai
și-o alungare de praf binevenită.
Aș putea picta forma tristă a pașilor
prin zăpada cu bucurii și toane.
Se așterne-n cale un vers fardat,
e solitar și cade-n resemnare.
Și ninge drept, pieziș, triunghiular,
până ce aripile îngheață
în țurțuri fără culoare.
Ninge-n luciri ce se sting
rând pe rând,
ninge dezmățat și ninge-n gând,
ninge peste mine, ninge în cuvânt.


Mă umplu de tine

Mă umplu de tine
umblând prin cuvintele verzi,
sunetul lor întinde o spirală pe os,
gândul țese golurile
acoperindu-le cu stele.
Din potire albastre
se prelinge înserarea cenușie
rămânând un târziu format din noi.
Într-ascuns fereastra
primește luna în casă
și somnul alege vise cu amândoi.
Versul crește șoptit
pe o floare de trandafir roșu.
Nu voi ști niciodată s-aleg cuvântul
pe care să ți-l dau, să rămână al tău.


Doar marți

Doar marți îndoiala blochează
visul nopții din fața ferestrei,
surâsul rămâne pe buze
și telefonul tremură nevropat
lângă trupul meu.
Dimineața a băut cu mine ceaiul rubiniu
după care a ascuns soarele după un nor,
a aruncat lumea pe geam
cu o viteză insolentă, 
mi-a zgâlțâit tramvaiul
filtrându-l printr-o spaimă a dezmembrării
la fel cu știrile dezolante de la tv.
Am văzut negru și alb, am simțit amar și dulce
ca atunci când ai mișcat întunericul cu palmele acoperindu-mi ochii.
E marți cuvintele sunt împăiate,
iar îngerul adună unu și cu unu și nu fac totdeauna doi.


Umăr lângă umăr

Umăr, lângă umăr merg în lumina
și-n aerul ce-l respiri odată cu mine.
Suntem îngânați de-un cântec întins
până-n nori și coborât și sub tălpi.
Buzele tale îi fură cuvintele
ce sclipesc în lumină,
iar sunetele aleargă
pe crengi de sus în jos.
Nici copacii nu se împotrivesc,
mergând odată cu noi
așa, desfrunziți și goi,
în iarna ce nu vine să-i îmbrace.
În ora ta verde sunt atât de frumoasă
și lumea-i cu noi și toată-i a noastră. 

 
Mai multe poezii și profilul autoarei aici: Oana Frențescu

 
Copyright © 2018 Oana Frențescu
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.


Un produs Blogger.