OANA FRENȚESCU - SENSUL NESPUSULUI

Sensul nespusului

sugrumând sensul nespusului

aud nimicul așternut peste umbre

depărtările fierb în amurg

din ochiul lunii coboară involt zăpezile ucise

cuvintele ies din himere plouate

strada e aceeași cu o mie de fețe sub măști

și pași forfotind către moarte

liniștea mea umblă în negru

casele fug în umbră

soarele vâslește galben și aproape

mi-ai trimis o silabă fără punct

drămuită și oarbă

pe-o margine de ieri decolam spre azi

într-o metaforă de cină

Cuvintele acelea

cuvintele acelea

s-au plimbat pe traiectorii oarbe

au mers drept

pieziș

prin muchii de carton

au făcut febră

în golul ochiului s-au spânzurat de-o rază

de lună albastră

din urmă le-a ajuns târziul

plămădit clipă de clipă fără ele

cuvintele acelea singure ard în lumină

Nimeni nu merge

nimeni nu merge

mutându-ne strada din ochi

decor pustiu

oraș în derivă ca o plecare

într-o  așteptare captivă în lutul însingurat

o rochie de toată ziua își îneacă culoarea

pe un scaun tăcut

cealaltă jumătate a luminii

e scrijelită răsturnat jucând baba-oarba cu noi

finalul e mâncător de gânduri

pe pagina de google  între pereții triști

aduc chipul tău deasupra camerei de ploaie

în valuri de sinapse  pe ecran

scrisul doare în cuvintele înfometate de viață

sub ploaia destulă ce vine din urmă

ștergându-ne din timpul  care s-a oprit

Traiectoria verticalei

traiectoria verticalei moare câte puțin

între negru și alb e un vârtej de emoții

oftatul e pe margini

parcurile moțăie fără oameni

străzile aleargă în toate direcțiile

rochia mea e un răsărit viu

ca un recul printre culorile sumbre

scenariul zilei mă așază într-un cerc bine tipărit

bunul simț tânăr și bătrân

se întrec mutilând urâtul în forme bizare

restul e despre hibernare

într-un amestec de sentimente

și sarabanda frunzelor luate de vânt

A trebuit

a trebuit să vină  o disecție a cuvintelor

a gesturilor încrucișate în toate formele prezente

ceșcuța imaginară pe masa de cafea

în celălalt capăt senzații de frig cucerind spațiul

și-un fulger înhățând ziduri pân’ la golul ferestrei oarbe

și nicăieri vreo cheie

anestezia implantată voluntar a dispărut

imensa amețeală de fluturi s-a mistuit într-o cădere

trupul a ieșit din tatuajul împrumutat

și o depunere înceată de lumină urcă netulburată

peste glezne

peste genunchi

a trebuit să vină lumina

să mă spele pe mâini de răceala memorată

în liniile palmei

a trebuit să conectez anotimpul la o simplificare de arbori

să scriu ca și cum scrisul nu m-ar privi în ochi

ca și cum de-a lungul și de-a latul e o altfel de iarbă

iar camera goală nu-i atât de goală

Duminica

duminica străfulgerată de gol

vine printre oameni și umbre

lumina se rotește peste măști

și gânduri interzise

esența sfinților picură-n catedrală

între icoane e o liniște stinsă

câteodată cuvintele mângâie

câteodată sunt pietre de moară

călugări cu bărbi mută vocalele pe-un portativ înalt

la margine de sunet

culeg iubirea din colbul cuvintelor vechi

rima se pierde-n neant

Dumnezeu vizibil e monosilabic

mai vechi ca ultimul amin cântat în cor

ziua și noaptea se închid rotund

neînțelesuri  rămân  împletite-n lucruri

în spaima întrebărilor ninse

Tăcerea

tăcerea s-a născut pe orbita zilei

zodia împărțea imagini perene

ieșisem din balanță dintre frazele sterpe

dintre pauzele ce mă striveau

la poarta cuvintelor era întuneric

m-am regăsit în ochii unei vocale ce nu mă uitase

detaliile s-au recompus în golul dintre mine și tine

pe sensul existenței noastre

cu umbre înghesuite ca o tencuială

dintr-un vis uitat

cumva se respiră descompus

în iluzii desperecheate

sub pomul grăbit să prindă rădăcini

Citește aici poezii din volumul: Dincolo de fereastră, Emoții decojite

Copyright © 2020 Oana Frențescu

Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.