VICTORIA MILESCU - OAMENII DESENEAZĂ CU CRETA
Oamenii desenează cu creta
Omuleții desenați pe trotuar
se ridică lent
încep să se miște pe stradă
unul se ia după un bărbat solid
cu ochelari și pălărie neagră:
Vă rog, dați-mi un ban
să-mi cumpăr un corn
n-am mâncat de ieri, de când copiii
m-au desenat în joacă
pe terenul de sport și m-au abandonat
dar bărbatul solid, grăbit
îl dojenește:
du-te, măi băiatule, la muncă
nu mai cerși
du-te pe altă planetă
aici toată lumea e bolnavă
nimeni nu mai mănâncă, nu mai doarme
doar desenează cu creta
omuleți verzi, albaștri, argintii
cu ochi mari, lunguieți
pe trotuare, pe terase
pe casele de marcat anul de grație 2020.
că încă exist, am chiar
un sentiment de vinovăție
că nu sunt luată în seamă, în vizor
dimineața, mă trezesc
în aceeași cameră printre filele cărților înroșite
peste drum, în fața vilei de curând construite –
grupuri de oameni îndoliați, lumânări, coroane
de crini și orhidee îmbrăcând gardul
pe fereastra de la stradă au lipit fotografia lui Cristi
radios, la o masă, cu o halbă de bere, la mare
purtând ochelari de firmă, pălărie albă
soția îl jelește, se prăbușește
cei din jur o ajută, îi dau un pahar cu apă
femeia țipă mai tare decât ambulanțele
pe bulevardele isterizate
ieri seară, una a oprit și la blocul nostru
din ea au coborât doi bărbați îmbrăcați în zăpadă
de pe alt tărâm, puțin obosiți, l-au luat pe targă
pe vecinul octogenar, un bătrânel cumsecade
soția plângea în hohote
apoi s-a auzit hohotul altei femei de pe palier
întotdeauna cineva are o durere
mai mare decât a ta
bat clopotele bisericii din apropiere
mă rog pentru poetul de la Dunăre care a murit azi
nu ne agream, dar amândoi scriam poezie
credeam că ea va salva lumea
Să o salveze de ce?
mă întreabă un păianjen lunecând
pe un fir de mătase aurie
îl privesc cu milă, îi întârzii moartea:
De ce n-ai rămas în poemul tău, nefericitule?
am petrecut chiar mai bine în absența ta
doar o lacrimă parcă ți-a șoptit numele
iar o amintire în baston
ți-a ținut loc lângă o fată brună
în rest, am fost doar noi, ne știi
cei fericiți for ever
fără de griji, iluzii, noi, cei ce râdem
mult și bine de orice, de oricine
cu rănile aristocrate la vedere
o moștenire prețioasă cu hohotele pe blazon
ce sigur, ție îți dau fiori
bucuria noastră congenitală s-a urcat pe masă
a spart farfuriile de porțelan zicând
că știi tu ce înseamnă asta
te auzeam icnind de după zidul de beton armat
care ne ocrotea de zarvă
ai tăiat o fantă
am astupat-o repede cu ce-am găsit, glumind
cu inima cuiva, un obișnuit al casei
și astfel am petrecut în continuare
chiar dacă afară se făcuse răcoare...
de cea de azi, ne spălăm
de trecutul prezent, de viitorul trecut
de cei pe care i-am cunoscut
lăsându-i în urmă, fără șansă, agonici
ne spălăm pe mâini din lipsă de opțiuni
de răspunsuri, răspunderi
ne spălăm pe creier
redevenind forma pură, primară
a păcatului inițial, negândit, nerostit
marea se spală de corăbiile înecate
cerul de stelele duplicitare
de îngerii rătăciți
aerul se spală de sunetele
nevropate, vagante
vine viscolul rostogolindu-ne
pe banda următoarei umanități
vrem să o luăm de la capăt dar
unde să găsim un capăt de început
să facă din noi alte mașinării
alimentate cu viață
de către cineva mai presus decât viața
viața se spală pe mâini de noi
moartea, la fel.
poartă mască
strada pe care alerg poartă mască
gâzele poartă mască
toți purtăm mască
nu știm până când, până unde
nimic nu e sigur, precis, clar
vorbim înăbușit, șoptind, gemând
vorbim conspirativ din priviri
cerul poartă mască
stelele scrâșnesc
îngerii nu se mai apropie de noi
suntem contagioși
putem îmbolnăvi materia, antimateria
câinele vecinului și-a înghițit masca și a murit
drumul ce duce la spital, ori la piață
e pavat cu măști albe, galbene, negre
fiecare păstrând încă răsuflarea
ființei care le-a abandonat
și ea abandonată la o răscruce cu troiță
purtăm mască
masca nu poartă nicio vină
doar zâmbetul mascaradei...
am umblat prin orașul sistemelor
am umblat printre sistemele de iluminat, de încălzit
de alimentare, de ventilare
ale poemelor
am umblat prin subteranele cuvintelor
de care oamenii sunt atât de legați
funcționau...
funcționa chiar și sistemul de îmbunătățire
a relației cu Dumnezeu
fiecare sistem avea subsisteme
de supraveghere audio, video performante
am străbătut kilometri de metafore
am auzit ritmuri și rime necunoscute
m-a oprit la un moment dat
un poem suprarealist
era supraveghetorul
m-a scos la suprafață reproșându-mi
că nu aveam costumul de protecție adecvat
afară, lumea se integrase în noul sistem solar
unde poezia era la vedere
fără cuvinte, fără sunete, fără autor.
se ridică lent
încep să se miște pe stradă
unul se ia după un bărbat solid
cu ochelari și pălărie neagră:
Vă rog, dați-mi un ban
să-mi cumpăr un corn
n-am mâncat de ieri, de când copiii
m-au desenat în joacă
pe terenul de sport și m-au abandonat
dar bărbatul solid, grăbit
îl dojenește:
du-te, măi băiatule, la muncă
nu mai cerși
du-te pe altă planetă
aici toată lumea e bolnavă
nimeni nu mai mănâncă, nu mai doarme
doar desenează cu creta
omuleți verzi, albaștri, argintii
cu ochi mari, lunguieți
pe trotuare, pe terase
pe casele de marcat anul de grație 2020.
O noapte surdomută
Mi se pare atât de ciudatcă încă exist, am chiar
un sentiment de vinovăție
că nu sunt luată în seamă, în vizor
dimineața, mă trezesc
în aceeași cameră printre filele cărților înroșite
peste drum, în fața vilei de curând construite –
grupuri de oameni îndoliați, lumânări, coroane
de crini și orhidee îmbrăcând gardul
pe fereastra de la stradă au lipit fotografia lui Cristi
radios, la o masă, cu o halbă de bere, la mare
purtând ochelari de firmă, pălărie albă
soția îl jelește, se prăbușește
cei din jur o ajută, îi dau un pahar cu apă
femeia țipă mai tare decât ambulanțele
pe bulevardele isterizate
ieri seară, una a oprit și la blocul nostru
din ea au coborât doi bărbați îmbrăcați în zăpadă
de pe alt tărâm, puțin obosiți, l-au luat pe targă
pe vecinul octogenar, un bătrânel cumsecade
soția plângea în hohote
apoi s-a auzit hohotul altei femei de pe palier
întotdeauna cineva are o durere
mai mare decât a ta
bat clopotele bisericii din apropiere
mă rog pentru poetul de la Dunăre care a murit azi
nu ne agream, dar amândoi scriam poezie
credeam că ea va salva lumea
Să o salveze de ce?
mă întreabă un păianjen lunecând
pe un fir de mătase aurie
îl privesc cu milă, îi întârzii moartea:
De ce n-ai rămas în poemul tău, nefericitule?
Tristețea
Nu, dragă, nu ne-ai lipsitam petrecut chiar mai bine în absența ta
doar o lacrimă parcă ți-a șoptit numele
iar o amintire în baston
ți-a ținut loc lângă o fată brună
în rest, am fost doar noi, ne știi
cei fericiți for ever
fără de griji, iluzii, noi, cei ce râdem
mult și bine de orice, de oricine
cu rănile aristocrate la vedere
o moștenire prețioasă cu hohotele pe blazon
ce sigur, ție îți dau fiori
bucuria noastră congenitală s-a urcat pe masă
a spart farfuriile de porțelan zicând
că știi tu ce înseamnă asta
te auzeam icnind de după zidul de beton armat
care ne ocrotea de zarvă
ai tăiat o fantă
am astupat-o repede cu ce-am găsit, glumind
cu inima cuiva, un obișnuit al casei
și astfel am petrecut în continuare
chiar dacă afară se făcuse răcoare...
Ablutio
Ne spălăm pe mâini de ziua de ieride cea de azi, ne spălăm
de trecutul prezent, de viitorul trecut
de cei pe care i-am cunoscut
lăsându-i în urmă, fără șansă, agonici
ne spălăm pe mâini din lipsă de opțiuni
de răspunsuri, răspunderi
ne spălăm pe creier
redevenind forma pură, primară
a păcatului inițial, negândit, nerostit
marea se spală de corăbiile înecate
cerul de stelele duplicitare
de îngerii rătăciți
aerul se spală de sunetele
nevropate, vagante
vine viscolul rostogolindu-ne
pe banda următoarei umanități
vrem să o luăm de la capăt dar
unde să găsim un capăt de început
să facă din noi alte mașinării
alimentate cu viață
de către cineva mai presus decât viața
viața se spală pe mâini de noi
moartea, la fel.
Orașul poartă mască
Pomul de lângă casa noastrăpoartă mască
strada pe care alerg poartă mască
gâzele poartă mască
toți purtăm mască
nu știm până când, până unde
nimic nu e sigur, precis, clar
vorbim înăbușit, șoptind, gemând
vorbim conspirativ din priviri
cerul poartă mască
stelele scrâșnesc
îngerii nu se mai apropie de noi
suntem contagioși
putem îmbolnăvi materia, antimateria
câinele vecinului și-a înghițit masca și a murit
drumul ce duce la spital, ori la piață
e pavat cu măști albe, galbene, negre
fiecare păstrând încă răsuflarea
ființei care le-a abandonat
și ea abandonată la o răscruce cu troiță
purtăm mască
masca nu poartă nicio vină
doar zâmbetul mascaradei...
Noul sistem solar
Întreaga ziam umblat prin orașul sistemelor
am umblat printre sistemele de iluminat, de încălzit
de alimentare, de ventilare
ale poemelor
am umblat prin subteranele cuvintelor
de care oamenii sunt atât de legați
funcționau...
funcționa chiar și sistemul de îmbunătățire
a relației cu Dumnezeu
fiecare sistem avea subsisteme
de supraveghere audio, video performante
am străbătut kilometri de metafore
am auzit ritmuri și rime necunoscute
m-a oprit la un moment dat
un poem suprarealist
era supraveghetorul
m-a scos la suprafață reproșându-mi
că nu aveam costumul de protecție adecvat
afară, lumea se integrase în noul sistem solar
unde poezia era la vedere
fără cuvinte, fără sunete, fără autor.
Citește aici mai multe poezii și profilul autoarei: Victoria Milescu
Citește aici: Victoria Milescu – Invulnerabilă și Victoria Milescu - Planeta stă acasă
Copyright © 2022 Victoria Milescu
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.
Postări
Leave a Comment