LUMINIȚA ZAHARIA - REȚETE DE IUBIRE

 

reţetă de iubire

se ia un om de pe stradă
dintr-un habitat oarecare
se îmbracă în zăpezile de pe Kilimanjaro
chiar dacă se crede imun la ninsoare
se umple cu brînză dulce în burduf de cîine
cel mai bun prieten al omului se ştie
se ornează cu frişca zilei de mîine
cu orice risc i se dă brînci apoi
în piscina cu poezie

cu ocaua mică

prins cu ocaua mică
sufletul pe unde să scoată cămaşa
mîinile i-au fost smulse
la fel şicelulele stem
în scorburi i s-au îndesat
elanurile creatoare
capul şi l-a pierdut
din iubire peste poate

uite, cămaşa stă pe el
ca onomatopeea pe gura păcătoasă
priveşte tîmp şi vinovat
singur-singurel se dă de gol

acest suflet mototol
şi ratat
acest filantrop imuabil
care, cînd a tăcut,
s-a scindat
în molii mici care
mă agasează şi lustra
e un soare pe măsura fiinţei mele de-ac um
sinucigaşă uitucă îngălată
cu rufele mereu neduse la spălat
şi pulberea lăsată în drum

vînătoare de vrăjitoare

s-a luat lumina
mi-am găsit amprentele pietrificate
pe cărţile de poveşti
mă loveam prin toată casa
de hologramele mele
una dansa cu tinereţea pierdută
alta siluia de nebună bucuria
alta cînta unde eşti tu frankensteine
cea mai frumoasă dintre toate, şomera
de celelalte se îndrăgostea
orbeşte vitejeşte în coadă de peşte
uite-aşa!

grafologul meu de suflet
mi-a tălmăcit întîmplarea
tămăduirea de serviciu
mi-a preparat mierea cu sarea
şi Doamne cum se pisicea
să mă întoarcă-n mine, marea!

altă dată cînd se ia lumina
ştiu pe cine să dau vina

lăptişor de matcă

m-a hrănit mama cu lăptişor de matcă
am devenit regina albinelor
merg pe stradă cu o aură nouă
nimeni nu-ndrăzneşte apropierea
dacă dispărem noi
omenirea supravieţuieşte cîteva luni
invers nu, invers nu

să-ţi vorbesc despre mine
miez de femeie-albină
ştiu căţi-e teamă de ace
dar fii şi tu o dată în viaţă bărbat
nu te oblig să duci gunoiul
nu te trimit la depilat
ai curaj şi îndrăgosteşte-te de regina albinelor
să avem o conştiinţă colectivă
un trup unic uimitor prezervat
cum se numeşte multiplu de om frumos
mai ţii minte
spune-i pe nume Lăptişor-Împărat

something blue

ceva vechi, ceva nou
ceva de împrumut, ceva albastru
cimilitura nu e grea
copii e chiar povestea mea

go Planet go
îmi spunea logodnicul meu imatur
eu ziceam: mă doare-n cot
el rîdea gîndind în rime
grija noastră n-aib-o nime
îmi recita din Marele Poet
uita mereu că rezonez mai bine
la pumni resuscitanţi în piept

nu dai grădinarilor castraveţi
nu oferi florăresei margarete
lirismul lui sentimental-vîscos
mi-era o nucă spartă în perete

– tu, cînd doarme omul,
îi pui somnifer?!
îl apostrofam rîzînd
şi rîsul se ducea în eter
se chinuia s-aducă verb în frază
eu mă întrebam pînă cînd

visam ceva unic fie chiar efemer
un albastru de alt Voroneţ
un iubit motivaţional şi feroce
mai înfipt în real mai isteţ
să-mi poată interpreta visele şi neapărat holograma
codul genetic să mi-l dibuiască
să n-o descoasă despre mine pe mama
şi-n ciuda tuturor, să mă iubească

de împrumut, doar lacrima
de la îngerii sărăntoci, deghizaţi în feline
şi vechi – doar visul cînd mama mi-a promis
tinereţe fără bătrîneţe viaţă fără de moarte
leit cu somnul în care-mi vii Tu
frumosule cu ochii la vedere

something blue
something true
şi restul e, ca-ntotdeauna, tăcere

să ţesem frumos

spitalul balnear să-l facem bal
iţele să le descurcăm
cu peria de cal
calculatorul să-l brodăm cum am brodi
un strop de culoare în cea mai gri zi
zicalele să le încrucişăm pe faţă şi pe dos
pe Dostoievski să-l reîncarnăm sănătos
trecînd cu suveica amintirii prin urzeală
pînă cînd crime destule nu vor mai fi
frizînd pedeapsa capitală
din capitala fricii să eradicăm frica
să ţesem greieri noi în basmul cu furnica
fiindcă, nu-i aşa, numai prin antiteză lucrurile
capătă sens
cum poetul doar ţesînd versuri noi în univers
cum patina timpului înfrumuseţează imperii
cum ar ţese păianjenul arhitecturile verii
să ne gîndim serios la anatomia lucrurilor imberbe
ţesut de carne şi suflet să înfăşăm peste verbe
chiar dacă cere multă trudă ţesutul frumos
e timpul să purcedem... masca jos!

Cuvinte

Am crezut că, transformat în cuvînt,
totul va durea mai încet.
Am crezut că omul cel mai străpuns de viață și moarte,
cu venele profan reînnodate,
spre-a se salva, s-ar proclama poet.
Am crezut în simplitatea lui ești și-a lui sînt
independent de gene și de soarte,
așa cum plantele în absolută libertate
își suflă rîzînd semințele-n vînt.
Am crezut într-o lume perfectă și dreaptă
ca-n visul din copilărie.
Am crezut că totul e permis cînd puritateate-ndreaptă
din egoistul eu spre generosul ție.
Am crezut sincer că viața e sublimă
de cînd ne-avem. Că eu, că tu...
Am crezut că povestea noastră stă scrisă pe zid, în lumină.
Nu era, nu?

Acum, caut cuvinte vindecătoare.
Acupunctura lor îmi sparge nerv cu nerv,
aproape, dragul meu, că ucide.
Sîntem phoenic și atrași fatidic spre soare
după golirea împărtășitelor blide.
Credeam că marea singura iubire
ne-a trecut în somn podul fragil peste moarte.
Eu sînt prinsă aici, în această neștire,
tu, tot fără hărți, în departe.

Cuvintele, războinice, s-au regrupat
într-o altă ilizibilă carte.

Mai multe poezii și profilul autoarei aici: Luminița Zaharia
Citește aici poezii din volumele: Bogații nu visează niciodată scoici, Vremea lui floppy disk și Singură-n simulator

Copyright © 2021 Luminița Zaharia
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.