POETUL ȘI UNIREA

Alexandru Macedonski, nemuritorul poet al „rozelor ce mor”, se situa în anii primei mari conflagrații mondiale în tabăra celor care susțineau participarea României în conflictul armat de partea Germaniei. Viața lui în timpul Primului Război Mondial a fost una deosebit de grea: erau zile în care nu avea cu ce să își cumpere pâinea. Cu toate acestea, poetul a găsit resursele necesare pentru a susține apariția revistei “Literatorul - organ al grupărei întelectuale”. Și, mai ales, a găsit puterea să recunoască meritele celor care au înfăptuit Marea Unire:

  

ZIUA CEA MARE

   Dumnezeu, când vrea, scoate pe oameni sau pe popoare din fundula prăpastiei. El îi trece prin foc și prin apă, neatinși. Îi smulge din gheara fiarelor. Pe cei uniliți îi preamărește și pe cei prea măriți îi umilește. Dumnezeu știe tot, vede tot, poate tot.

    Laudă lui. – Laudă lui mai mult decât oricând - și, mai mult decât oricând românii, mai ales, să’i cinstească și să’i slăvească numele.

   Căci ei au fost în prăpastia cea aproape fără fund, căci eu au fost trecuți prin foc și prin apă; și de asemenea sub dinții și sub ghiara fiarelor fost-au.

   Iar astăzi Ziua cea Mare a venit. Și de la Tisa pân’la Nistru nu mai sunt decât frați, nu mai e decât o simțire, decât o limbă, și decât aceiași moșie strămoșească. – Laudă Domnului.

   Dar laudă și mărire și Craiului și Crăiesei lor, căci amândoi fost-au Unșii și Aleșii Lui preursiți să schimbe visul de veacuri al Românismului în fapt împlinit.

   Și laudă iar sfetnicilor crăieselor scaune ale domniei dintre Carpați și Dunăre.

   Acești sfetnici au fost fii marelui Brătianu pe de o parte, și Tache Ionescu pe de alta!

   Vecinice să le rămână numele, oricât ne-ar fi depărtat de dânșii – la începutul războiului – temătoarea noastră dragoste de țară, și deosebirile felurite de-a ne înfâțișa cum trebuie să fie cârmuirea unei țări, sau, poate – uneori - și greșelile lor cu știre ori fără știre...

   Căci lumină fără umbră nu este, și, astăzi, când lumina cea mare s’a făcut, numai de ea cuvine-se a se ține seama.

   Iar slavă aceiași lui Inculeț, basarabeanu, lui Flondor, bucovineanu, lui Ștefan pop, lui Iuliu Maniu, lui Vasile Goldiș și celorlalți străluciți frați ai noștri – în veci nepieritorii ardeleni ai Zilei celei Mari – căci numele lor, înscrise, de astăzi sunt în Cartea Nemurirei.

   Și mai ales Domnului-Dumnezeului nostru, închinăciune și laudă – căci, astăzi, românii sunt optsprezece milioane laolaltă uniți, și Carpații dați jos sunt!

(“Literatorul” – sâmbătă 1/14 decembrie 1918)

Câteva zile mai apoi, Poetul scria în primele rânduri ale articolului “Cei de azi sau cei de mâine” publicat în numărul din 22 (4) decembrie 1918 al revistei “Literatorul”: “Văd epoca cea mare... Ea se deslușește ochilor, strălucită cum n'a fost alta: Politicianismul este desființat. Tot ce e simțire și cultură; tot ce e cugetare și energie e mobilizat. Poeți mari se destănuiesc și destind aripi peste românism. Știința calcă și ea, printre români, cu pasuri de uriaș. Școli sunt peste tot. Caracterele s'au format. Sufletele se înalță. Invidia dispare. Geniul, talentul, munca, cinstea și suferința sunt respectate. Româniiîși iubesc țara și nu mai sunt maimuțăreala străinilor... Văd – văd epoca cea mare.” Ce își dorea Alexandru Macedonski pentru România? Ne spune în versuri:

Ce-aş vrea?…

Aş vrea odată iubita-mi ţară
Să se ridice din somnul său
Şi cu glas tare să strige: Piară
Al României oricare rău!
Aş vrea dreptatea să renvieze,
Să renflorească p-acest pământ,
Şi tot românul ca să lucreze
Pentru al ţărei falnic avânt!
Aş vrea ca fala şi fericirea
Să mai umbrească patria mea!
Şi-n orice inimi să văd unirea!…
Iacă, o! Doamne, iacă ce-aş vrea.

Aş vrea tiranii să nu mai fie!…
Ei să dispară ca fumu-n vânt!
Sau ca nisipul în vijelie,
Zvârlit în haos dupe pământ!
Aş vrea poporul să fie rege…
Rege odată bietul popor!…
Ca-n lanţuri grele să nu-l mai lege
Autocratul asupritor.
Aş vrea să moară aceia care
Pentru monedă patria-şi vând!
Să moară-n chinuri de remustrare,
Numai mustrarea să aibă-n gând!

Aş vrea virtutea să triumfeze,
Viciul să piară de noi zdrobit!
Şi România să prospereze,
Să se înalţe neamu-mi iubit!
Aş vrea iubirea să predomnească,
Să nu mai fie ură-între noi!
Numele ţării să strălucească!
Ţara să scape de sub nevoi!
Aş vrea, o! Doamne, să văd poporul
Zdrobind p-aceia ce-l asupresc…
Să văd acvila că-şi reia zborul
Falnic cu neamul cel românesc!

(Alexandru Macedonski)