CORINA VLĂDOIU - DRAGOSTE LA LOZ ÎN PLIC

 

Corina Vlădoiu - Dragoste la loz în plic sau chirurgie erotică pe un ciorap deschis la șliț (Editura Inspirescu, 2020): Coborâtă din poemul declarativ Boemie a lui Bacovia sau, în general din conceptul enunțat mai sus, Corina Vlădoiu excelează în experimentele de gândire și limbaj. Titlul nu face decât să formuleze jocurile cu care autoarea distorsionează realitatea, îmbogățește lumea cu imagini și situații poetice pline de surprize. (...) Mircea Cărtărescu, cel care, într-un mod terifiant de original și de penetrant, a deschis calea scriitorilor din prezent, a fost pionierul unei altfel de literaturi, care nu a vrut să ascundă gunoiul sub preșul de la intrare, și nici nu a camuflat rana sub un morman de pansări și repansări, ba dimpotrivă, a scos-o la vedere. Mai adăugăm cu cinste pe Ruxandra Cesereanu, Ana Barton, Cristina Nemerovski, Alexandru Voicescu, Radu Găvan, Iulian Tănase, Cosmin Perța și mulți alții. Citind această carte vă veți simți eliberat de tarele mincinoase ale unui sistem social și de gândire defect. Cred că avem două ipostaze posibile ca și cititor: revolta nudității afișate sau acceptarea fără rezerve a eliberării intelectuale! (extrase din prefața volumului – semnată de George Terziu – editor și admirator)

dragoste la loz în plic 

când culoarea urlă la balcoane
tac toate cărnurile
legile fricii ucid visele din aripi
iubirea și speranța sunt bice de șerpi
care crestează carnea
lipsiți de luciditate ne legănăm în apartamente-că(p)(t)ușă
știu că nu sunt trează
am murit de mai bine de un an
locuiesc într-un mausoleu încercată procedural
brutal de jocuri mental-extatice
la începuturi
mă lăsasem în voia misogină a unui DJ cam infantil
el asculta în pielea goală eric clapton sau phil collins
nu mai știu
mi-a scos capotul mirosind a ceapă și lesa de la gât
a vrut să-mi dea foc la viață când se filma pe baricade
i-am oferit la schimb cutia cu bijuterii de tablă
colecția de tatuaje lipite tandru pe coapsele de chihlimbar
cu creierul mahmur
el exersa manual
chirurgie erotică pe un ciorap deschis la șliț
bâțâindu-se în cluburi

*** 

noi doi
nebuni lunatici
cochilii translucide închizând eternități
supraviețuim (încă) blestemului în doi
(un doi un doi /un joc stupid)
se surpă lumi și se clădesc coloane infinite
cu fiecare pas în afara celuilalt
atac de cord
fatal
sub carcase de plastic
se întind lascive (uneori)
raze murdare ce dezgolesc impudic
trupuri abandonate într-o poveste surclasată
din când în când amintiri de fiere
clocotesc pe cele șapte drumuri
durerea mută
abandonată la țărmul mării mele albastre
e urma jocului iubirii rupte-n două
se lasă ceața peste paradisul de după colț
absurd și imprevizibil the end

*** 

zăbrelită între pereții închisorii mele naive
azi-dimineață la cafea am mâncat biscuiți croșetați
cu ochii înfipți în cană mi-am ghicit singurătatea
se mai vedea (ne)clar în zațul dantelat cum timpul se lăbărța ca o băltoacă scămoasă
scutul împotriva răului se topește cu fiecare zi
ochii stau ațintiți pe geam, bulbucați: cine mai trece, cine a avut curajul să se împotrivească, cine, cine
între palmele secundelor nu se ascunde niciun chip
în oglindă abia-mi zăresc umbrele (umbra de luni, de marți, de miercuri, etc etc/ le fac pe muțește prezența)
aș cumpăra la preț redus câteva zgomote printre clapele reci ale liniștii lui beethoven
din aripile rupte ale fluturilor de molie mi-am făcut pană
o vopsesc în cerneluri
voi picta câteva pagini să nu uit de timpul ăsta că-i scăzut din viața mea
caverna de pe suflet o golesc în ciuturi
scot chinul din adâncuri din ce în ce mai greu
insomniacă, bătrână prea devreme nu mă mai arăt în lume
de pe corabia mea de surzi și orbi
nu mai plec în lumină
până nu mă lovește damblaua
mai fac o incursiune până în sufragerie
însingurații mor înainte de vreme

 *** 

sunt cea mai bună actriță
am scena mea personală – o cușcă din patru pereți-
cortina e o zdreanță roasă de îndoială
spectatori: două pisici, gânduri dezordonate, cărți și un telefon de ultimă generație-mort de plictiseală-
profit de ocazie și mă schelămbăi, fac salturi mortale și mai uit (senilă) ce roluri joc
teoretic sunt cea mai bună actriță
practic sunt forțată să-mi aplaud jocul fatalist
în fața oglinzii pătate de rugină
din cutia de ciment mai scot din când în când la
plimbare zâmbete și vreo două lacrimi
timide
neimunizate
(cu mască albă de cârpă pe figură)
sunt așa inertă, nu-mi mai strâng la piept sufletul
îl las desfigurat să se zgâiască la lume
de cot se plimbă două câte două umbrele
un fum mă încercuiește
sufocant/ pe deal sunt cruci strâmbe
Dumnezeu e un copil care plânge ținând în brațe trupuri sfâșiate
cu ochii la perete
numărăm 1,2,3,4….
cine nu e gata
va fi luat cu lopata!

*** 

e greu să cari inima în spate
e greu să-l cari acum și pe dumnezeu
nihil sine deo
așa mi-a fost tatuat în carne
așa mi-e scris în stele
în lacrimă pot să mai strâng
durerea și (rareori) bucuria
nu mi-am salvat lumina
nimic nu mi-am salvat
dar zac în pat cu mine, cu lumea mea toată
și mi-e din ce în ce mai greu să pot să râd
să sper că rămân în echilibru pe sârma destinului
în picioare
când mi se pare că nu mai trăiesc
strigă în mine o voce ca un clopot spart
mă doare tot ce (n)-am iubit
dar toate au un sfârșit
nimic nu e gratis, trebuie plătit
moartea e un bun profesor în viață

*** 

ore blegi îmi igienizează gândurile
împotriva plictisului mi se administrează procedural o tabletă de reverie fecundă (totul va fi bine/ andra tutto bene/wszystko bedzie dobrze/vse budet khorosho/everything will be fine)
o dansatoare discretă plutește la voia întâmplării
într-o renunțare boemă pe ecranul tv-ului
ne intersectăm fără să ne vorbim fără să ne privim
pe străzile labirintice ale absurdului casnic
tăcerea nopții e înfiorătoare
câinii urlă la o lună imaginară
nu mai suntem contemporani în timpul real
fețe străvezii ale unei vieți larvare ne retragem în spatele draperiilor negre
nimic nu mișcă, nimeni nu mișcă
forța inerției gravitaționale ne ține legați de paturi în fiecare dimineață, aceeași dimineață
potențiali ucigași ne păstrăm la distanță (la un metru, mai sigur doi)
am dezinfectat poveștile, amintirile, îmbrățișările, iubirile
stai în casă
respiră în casă
taci în casă
(supra)viețuiește în casă
sssst! sssst!

*** 

cineva se uita peste umărul meu
era dorul tău trimis la mine
plecat desculț și despuiat
îi sângerau tălpile și i se bătătoriseră palmele de atâtea rugăciuni pe drumuri pribege
se uita în căușul mâinilor mele
cum îmi țineam tremurând dorul de tine
se făcuse mic-mic de durere
și se chircise ca un copil de fildeș
când s-au privit față în față
dorul meu cu dorul tău
au spus în același timp cu aceeași voce
mi-e dor de tine

*** 

inima îmi flutură ca un cearșaf alb pus la uscat
ca o pasăre spânzurată de un picior în gratiile gardului
de înaltă tensiune
sunt lovită procedural într-o curbă fără vizibilitate
mirosul unui săpun îți poate da speranță?
singurătatea e (ab)surdă
logica mea e (ab)surdă
poezia mi s-a tâmpit de atâta izolare 

*** 

sărutările lasă urme vizibile
în despărțirile pe fugă
am căzut
mă ridic
și-mi leg șireturile ca să pot alerga mai departe
cu ocheanul timpului implantat
măresc din umbră cometele
și mă cobor în lumea ta
jonglez pe la colțurile străzii cu litere grele de pământ
pot face vrăji necontenite
pot scrie la infinit prelegeri despre rostul iubirii
în lacrimile raiului refuzat
într-un sfert de secundă

*** 

snopită în bătaie de o realitate neiertătoare
învăluită într-o peliculă aderentă de ironie tragi-comică
visez la o lume fără ventilatoare mecanice
la o gură de aer diamantată
de primăveri multiplicate la xerox
cu telefoane care să nu sune a clopot
cu iluzia că am mai mulți ași în mânecă (și amanți)
decât pot fi cheltuiți într-o viață
recunosc în mod stupid că
am șanse să fiu înfrântă
pentru că am îndrăznit să schițez
primul și ultimul pas spre victorie
născându-mă

exercițiu de supraviețuire 

cum să-ți spun lasă-mi un semn
când am numai semne pe trup în inimă în creier
cum să-ți cer să mă auzi
chiar eu am surzit de atâta liniște
în ritmurile astea amețitoare ale muzicii încerc să-mi păcălesc viața să mă creadă pe cuvânt că totul va fi bine
viața mea… viața mea…
(ce melodie stupidă)
nu mai am nevoie de aripi, nu mai știu cum e zborul cum e aerul cum sunt norii cerul
cu boala asta a sufletului nu te poți juca de-a v-ați ascunselea nu ai pe cine minți nu ai pe cine ademeni în cursă
exercițiile de supraviețuire sunt atât de false
omoară orice zbatere a pleoapei
cuvintele se sparg pe pavaj în desene colorate
azi-noapte a plouat și s-au șters toate
cu fiecare zi în captivitate se șterg și urmele mele și devin un animal de pradă care se autodevorează cu scrâșnet metalic și coclit
un castron cu iluzii tronează pe masă sub forma unor căpșuni mucegăite (la propriu)
nu-mi mai amăgesc sufletul și nici scrisul
mint ca să mă păstrez în viață
care viață? care viață?
spune-mi un cuvânt care să înceapă cu dor
pana întunericului se zbenguie prin mine
urât mai scriu
scriu?!
miroase a sfârșit de poezie
ar trebui să-mi cresc altfel de cuvinte din semințele vorbirii în șoaptă
timpul nu mai trece prin urechile acului decât sub forma unor umbre
și alea anemice, cocoșate
subțiate de atâta oftat
aici la mine au pălit toate
adio viață
adio poezie
închid ușa în urma voastră
sunt frântă de oboseală

Mai multe poezii și profilul autoarei aici: Corina Vlădoiu

Citește mai multe poezii aici: Poezii indecis de indecente, Rețete de supraviețuire, Improvizații și Resuscitare în Si bemol

 

Copyright © 2020 Corina Vlădoiu
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.