CORINA VLĂDOIU - POEZII INDECIS DE INDECENTE

incoerentă

parfumul tău îndepărtat îmi înfășoară umerii neîmbrățișați
mi-au rămas cuvintele de adio în gât (și alea de dor-dor)
mă înec cu fiecare secundă dilatată între noi
m-a culcat la pământ lașitatea ta dar n-ai nici o vină (nu-i nimic, îmi spun, viața trece)
tristețea zgâriată de unghiile amare ale uitării nu mă mai (poate) ucide
vând tot și nu mai cumpăr iluzii
jarul despărțirii mi-a ars frica de zbor în gol
îmi strâng genunchii la piept cu brațele unui copil orfan
pe pământ mi-au rămas pietrele
tu în cochilia minții scâlciate

***

nu sunt o alegere prea bună
semăn cu o carte îmbrăcată în piele groasă,

brută
îmi acoperi cu pagini diforme trupul gol
cu mâna stângă ochii,
să calc (intenționat) greșit
ce-ți pasă?!
m-ai văzut anul trecut într-o gară și nu ai oprit
citeai (concentrat) o altă carte cu scrisul aplecat, de mână
află, dacă nu știai încă
semăn acum cu tine (după chipul și asemănarea ta)
nu mă plac (ce pot să zic!)
sunt invizibilă
nu mai am nicio culoare
nu mai ai nicio culoare
suntem infirmi
acuarela nu poate masca inimile care ne lipsesc
chiar dacă stângace le-am cusut pe pielea ta, pe pielea mea
în dreptul meu, în dreptul tău (la manșete)
nu m-am priceput niciodată să cârpesc suflete și nici trupuri
la piept sticlesc doi dinți din față sau trei cum ar fi zis Sorescu
abia m-am eliberat de funia cu care m-ai spânzurat de trecut
și simt pământ
da, simt pământ
necunoscut
dar e pământ
iar pasul gol se lungește adolescentin
să cadă de pe globul tău cel verde crud
n-aud încă ști decât un lung descântec de dor, de sfânt cuvânt
atât aud...

***

când tălpile noastre se vor atinge

în largul mării

vom ști că am găsit insula din carnea putrezită

a unui adam și a unei eve

o insulă uitată

de pământ unduit de mâini spurcate

***

mi-am așezat aripile pe umerașul

agățat de ultima ușă din casă

le-am pus la naftalină

nu-mi mai folosesc

acum merg pe picioarele mele pământești

până la capăt

miros a mir și smirnă

cu trupul gol și chircit

calc apele

spre infinit

***

mai dă-mi din când în când un gând

să pot să uit și chiar să plâng

să pot să plâng, să pot să uit

mai dă-mi un gând

din când în când

***

oglinda de dincolo de perete îmi reflectă

gândul sucit spre ușa ce se deschide

în zarea cerului brăzdat de-un curcubeu – arcadă tristă -

printre blocuri terne cu haine agățate la balcoane

ca sufletele fluturate în vânturi prefăcute

neadevărate

m-am sabotat

azi am spart cu piatra-ochi

oglinda

în zeci de mii de cioburi

m-am asmuțit spre cer să strig: încălzește-mă!

cu trupul meu de lacrimă falsă

înclinată pe un braț

cu capu-n mâini mă vaiet și mă zbat

r(t)ânjesc (ne)bună

după el, un bărbat!

***

la asta m-am gândit azi:

când nimic nu mă mai spulberă

corcodușul nostru înflorește

profilat pe un perete

(în spatele blocului crăpat)

jumătatea ce se înalță spre cer e gri

jumătatea dinspre pământ e pictată

cu imagini ale orașului scuipat de tinerii cu spray-uri

colorate

în ruină

rămâne materia umană

chirurgical tăiată

în dreptul inimii

***

cum se poate muri?
pur și simplu
unde se poate muri?
pe pământ în aer pe apă prin furtuni de nisip
în brațele cerului
la pieptul lunii
sub aripa caldă a cocorului
în ochii orbului
în absența ta
cine poate muri?
lacrima ce brăzdează indiferentă obrazul uitat
în paradisul unei iubiri părăsite de
un adam și o evă

(de)numire

intrările și ieșirile
din tine-mine
DOR se numesc
IUBIRE se numesc...

***

Noi doi
nebuni lunatici
cochilii translucide închizând eternități
supraviețuim (încă) blestemului în doi
(un doi un doi /un joc stupid)
se surpă lumi și se clădesc coloane infinite
cu fiecare pas în afara celuilalt
atac de cord
fatal
sub carcase de plastic
se întind lascive (uneori)
raze murdare ce dezgolesc impudic
trupuri abandonate într-o poveste surclasată
din când în când amintiri de fiere
clocotesc pe cele șapte drumuri
durerea mută
abandonată la țărmul mării mele albastre
e urma jocului iubirii rupte-n două
se lasă ceața peste paradisul de după colț
absurd și imprevizibil the end

despărțire (și un fel de blestem)

cât a durut până te-am jupuit din membranele cerului meu cu vise            

cât am plâns până te-am uitat printre munții mei de singurătate

cât am urlat fără ecou în grădinile infernului din mine cu lupii gândului pierdut

cât te-am urât cu toată iubirea a live până te-am dat norilor

să te plângă ei

soarelui

să te ardă el

lunii

să te înghețe ea

cerului

să te răstignească pe jugul carului mare

lava de stele de vei vedea pe cerul lui martie

e lumina ce ți-o trimit s-o cheltui pe singurătate

blestemat să fii

de-acum și-n vecii vecilor!

 

Mai multe poezii și profilul autoarei aici: Corina Vlădoiu

Poezii din volumele: Resuscitare în Si bemol, Rețete de supraviețuire, Improvizații și Dragoste la loz în plic

 

Copyright © 2020 Corina Vlădoiu

Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.