MARIAN FLORENTIN URSU - UMBRA UNUI CER
eu stau la umbra unui copac care nu
există
dar îl măsor cu mâinile și mă cațăr cu
privirea
pe toate păsările lui
până la sfârșitul treptelor
eu stau sub un copac violet
și cresc pe verticală
deodată cu văzduhurile
și mă agăț de fiecare secundă
a înălțării mele prin trunchiul lui
cuprinzând toată iubirea
frunzișului
până la neființă
și îi simt zbaterea
ca sângele pulsând
iar oamenii îmi par niște inexistențe
care se agață disperați
ca frunzele
de umbra unui cer
Stingere
de pescăruș
el e un pescăruș
și caută doar traiectoria
spre catargul cel mai apropiat
sinuciderii
el e o tâmplă dezvelită de orice
mângâiere
el e vântul liniștit al dimineții
în așteptarea glonțului
el e gândul nebun
zburând spre
amăgirea inexistenței
el e frunza care-și descrie visele
concentrice pe
liniștea unei ape
el e un sfânt într-un pescăruș
al cărui strigăt s-a stins
jumătate în inimă,
jumătate în mare
Rari
păream niște
umbre vorbind limba nisipurilor
eram atât de rari
încât începuseră să ne crească cearcăne
de neființă
eram rari
iar oamenii nu ne mai cunoșteau printre
pietre
fiindcă nu mai aveam chip
decât unul pentru altul
eram atât de rari
în lume
încât începeau să ne crească pene
și corni de fildeș în mijlocul
frunții
iar noi pășteam fără nici o grijă
laolaltă cu inorogii,
sfârșitul orizontului
Pereți
invizibili
între două duminici
noi imitam fericirea,
anostă
searbădă
ca sunetul unui violoncel uzat
de prea multe concerte ratate
de prea multe șuturi prin culise
între două căderi nervoase
noi imitam ecoul iubirii
deși suna fad
fals,
ca un diapazon dezacordat
de atâta lovituri
în niște pereți
complet invizibili
Poveste
de vânt
spuneai că suntem niște povești încă
nescrise
cu niște coperți de aer
neputând decât să le respirăm paginile
și apoi să le numerotăm
ca pe zilele din calendar
cele cu roșu ar fi fost sărbătorile în
care mă mai iubeai
până la delir
și cele cu negru erau zilele care nu
existau
în definiția cosmică
a dragostei
credeai că suntem niște povești care nu
trebuiau scrise
niciodată
care nici măcar nu trebuiau imaginate
vreodată
care trebuie doar strigate,
urlate,
de pe un continent pe altul
de pe o planetă pe alta
de la o iubire închipuită
la altă iubire imposibilă,
tare, tare, tare,
în niște zile cu vânt
Citește mai multe poezii aici: Marian Florentin Ursu, Intensități de toamnă și Țipăt în tăcerea iernii
Copyright © 2020 Marian Florentin Ursu
Utilizarea integrală sau parţială a
articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.
Postări
Leave a Comment