MARIAN FLORENTIN URSU - UMBRA UNUI CER

Umbra unui cer

eu stau la umbra unui copac care nu există

dar îl măsor cu mâinile și mă cațăr cu privirea

pe toate păsările lui

până la sfârșitul treptelor

eu stau sub un copac violet

și cresc pe verticală

deodată cu văzduhurile

și mă agăț de fiecare secundă

a înălțării mele prin trunchiul lui

cuprinzând toată iubirea

frunzișului

până la neființă

și îi simt zbaterea

ca sângele pulsând

iar oamenii îmi par niște inexistențe

care se agață disperați

ca frunzele

de umbra unui cer

Stingere de pescăruș

el e un pescăruș

și caută doar traiectoria

spre catargul cel mai apropiat sinuciderii

el e o tâmplă dezvelită de orice mângâiere

el e vântul liniștit al dimineții

în așteptarea glonțului

el e gândul nebun

zburând spre

amăgirea inexistenței

el e frunza care-și descrie visele

concentrice pe

liniștea unei ape

el e un sfânt într-un pescăruș

al cărui strigăt s-a stins

jumătate în inimă,

jumătate în mare

Rari

păream niște

umbre vorbind limba nisipurilor

eram atât de rari

încât începuseră să ne crească cearcăne

de neființă

eram rari

iar oamenii nu ne mai cunoșteau printre

pietre

fiindcă nu mai aveam chip

decât unul pentru altul

eram atât de rari

în lume

încât începeau să ne crească pene

și corni de fildeș în mijlocul

frunții

iar noi pășteam fără nici o grijă

laolaltă cu inorogii,

sfârșitul orizontului

Pereți invizibili

între două duminici

noi imitam fericirea,

anostă

searbădă

ca sunetul unui violoncel uzat

de prea multe concerte ratate

de prea multe șuturi prin culise

între două căderi nervoase

noi imitam ecoul iubirii

deși suna fad

fals,

ca un diapazon dezacordat

de atâta lovituri

în niște pereți

complet invizibili

Poveste de vânt

spuneai că suntem niște povești încă nescrise

cu niște coperți de aer

neputând decât să le respirăm paginile

și apoi să le numerotăm

ca pe zilele din calendar

cele cu roșu ar fi fost sărbătorile în care mă mai iubeai

până la delir

și cele cu negru erau zilele care nu existau

în definiția cosmică

a dragostei

credeai că suntem niște povești care nu trebuiau scrise

niciodată

care nici măcar nu trebuiau imaginate

vreodată

care trebuie doar strigate,

urlate,

de pe un continent pe altul

de pe o planetă pe alta

de la o iubire închipuită

la altă iubire imposibilă,

tare, tare, tare,

în niște zile cu vânt

Citește mai multe poezii aici: Marian Florentin Ursu, Intensități de toamnă și Țipăt în tăcerea iernii

Copyright © 2020 Marian Florentin Ursu

Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.