MARIAN FLORENTIN URSU - INTENSITĂȚI DE TOAMNĂ

Intensitate de toamnă

nu-mi mai recunosc ramurile

parcă s-au rărit

și decojit de substanță

sau e doar o părere, o iluzie

fiindcă păsările tocmai au plecat

în cârduri organizate

deodată cu oamenii

de ce să mai stea pe un arbore bătrân

ca pe o planetă fără roade

care trosnește și se cutremură

enervant în atmosferă?

chiar și stelele

se suprapun ca niște idei fixe

și nu mai luminează

decât sfincși și piramide de cenușă

amurgul se apropie ca un rug medieval

de pădurile emisferei

și toamna e atât de intensă ca un crematoriu

ambulant

iar timpul crește insurmontabil

precum o molimă supremă

acoperind lumea cu o mantie de antichități

bizare

doar el mă recunoaște

privindu-mă în scorbura ochilor și mă întreabă

sarcastic când e deja umbra vineție pe coline

- băi lemnule, băi desfrunzitule,

a ce-ți seamănă luna aceasta suspendată

deasupra capului,

a topor, a coasă sau a bombă atomică

ascuțită la capete

tocmai în ziua a șasea

de la facerea lumii?

Cântec de fluier

dac-ar fi să mă rog,

m-aș ruga pădurii

să mă rătăcească

în veșnica-i noblețe

m-aș ruga femeii tinere

care m-a născut răcnind

din miezul crud al trupului

să mă zidească în țărâna udă

până nu mă mai văd

și m-aș ruga sălbăticiei

să mă urle

până nu mă mai aud

m-aș ruga vântului să mă prefacă în șuierat

de lună plină

și altarului să mă lase

să măsor brațele crucii

cu mâinile mele de copac

dac-ar fi să mă rog,

m-aș ruga

poalelor munților să se răstoarne

peste abisul cerului

răstălmăcind cuvintele dintâi

apoi să mă uite

înviat într-un spic de grâu

ori

în cântecul unui fluier

Coame de cai

eu nu mai cred nici în nisip nici în iubiri

chiar de-ar părea trăiri și vise-adevărate,

împreunându-ne în valuri de-amintiri

și împărțind o vară tristă-n jumătate

și de-aș putea să cred măcar în crucifix

și dac-ar fi s-alerg în îngereasca zare

aș galopa sub ramuri albe de cais

să văd vâltoarea coamei cailor de mare

nu știu ce văd, corăbii, visul meu ucis?

dar eu voi înota cu albatroși departe

să prind năframa aruncată în abis

de mâna ta, spre insulele scufundate

Zbor rătăcit

ai venit ca pasărea lovită

te-ai pus alături de gândul meu abătut

și smintit

privind cu ochi mari de rubin dimineața rănită

de muchii albastre de cuțit

nu știu ce vedeai în zarea fierbinte

străbătută cândva de inorogi și de cai

poate

trecerea omului prin iad, peste punte

ori viitorul îl ghiceai în semnul meu

din frunte

bătând cu ghioaga la porțile din rai

ai venit cu penele spulberate

te-ai prins șchiopătând

de coiful meu de stejar

cu aripa și visele-ți sângerând

într-un sfârșit de cer, de hotar

ai apărut într-un zbor rătăcit

în gândul meu palid, bizar

te-a săgetat o umbră ascuțită

răstignindu-te,

în cântecul tău galben

de canar

Prin gaura cheii

la început

îți făceam cadou câte un crepuscul

în fiecare seară

iar tu îmi aduceai în dar un zâmbet

la fiecare răsărit.

uneori eram plecați prin lume să ne vindem

sufletele concretului

pentru a ne plăti la timp chiria

și taxa pe existență

- iubirea este facultativă,

îmi scriai dintr-o realitate virtuală

și doar copacii mai au coloană vertebrală

pe planeta aceasta ostracizată

fiindcă printre viziunile apocaliptice

ale societății

cotidianul este perceput altfel

când plutești în derivă

laolaltă cu niște oameni

călcați în picioare de vicisitudini

astfel,

eu te așteptam la marginea netivită

a zorilor să îmi arăți cu degetul

unde începe lumea reală

și unde se termină incertitudinea

zilei de mâine,

pe când tu încercai să-mi explici dintr-o altă perspectivă

că eu trăiesc de fapt iluzia unei insule

iar împreună nu ne vom mai întâmpla

niciodată

și doar amintirile ne-ar mai rămâne

să le privim unul lângă altul

cândva,

prin gaura cheii

Și te-am pierdut

eu te-am pierdut prin merii roșii din livezi

când vara se mai târguia cu noi să mai rămână

și ochii îți păreau în zare tot mai verzi

când ți-ai desprins brățara umbrei mele de la mână

și te-am pierdut definitiv printre poteci

pe când ne-amenința cu frunze veștejite nordul

și nu știam de ce genunchii ți-s mai reci

când toamna cântă merilor de pe pământ prohodul

Citește mai multe poezii aici: Marian Florentin Ursu, Umbra unui cer și Țipăt în tăcerea iernii

Copyright © 2020 Marian Florentin Ursu

Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.