MARIAN FLORENTIN URSU - ȚIPĂT ÎN TĂCEREA IERNII

Țipăt în tăcerea iernii

ştiam că sunt vinovat

de singurătatea ta pe pământ

mi-era dor de tine

ca de un ţipăt în tăcerea iernii

un lac îngheţat era împărţit în două

o jumătate arzând,

o jumătate de fier,

orgoliile noastre

nu mai încăpeau în acelaşi

haos clocotind

iar dragostea noastră

aluneca vertiginos pe gheaţa

unui lac

care fierbea

în adâncuri.

Noiembrie

așa ești tu femeie în luna lui noiembrie

ești palidă ca ceața, cuvintele ți-s reci

și te întreci cu norii și te îmbraci în umbre

și te prefaci în frunze de sălcii pe poteci

așa ești tu mâhnită în luna lui noiembrie

când vântul ne destramă în cea din urmă zi

ai aripile-ntoarse și zbori doar către tine

și mie-mi lași abisul de-a nu te mai iubi

așa ești tu femeie în prag de despărțire

ai ochii arși de brumă și buze de strigoi

când îți întorci obrazul eu te sărut pe frunze

și te-nvelesc cu mine când umerii ți-s goi

fără mine pe buze

purtai o brățară de nisip

pe o gleznă

pe cealaltă un sărut

rătăcit

la gât purtai legământul nostru

încuiat într-o pasăre

uneori voiai să te contopești cu frunzele

alteori cu lupii

eu îți urmăream dansul

prin ceața neînțeleasă

și cum te îndreptai spre frig

fără a-mi mai putea recunoaște

umbra privindu-mă în ochi

peste umăr

și atunci când îți mai deschideai

pleoapele albastre să vezi

cum se apropie nordul

de marginea patului

eu îmi ridicam genunchii la gură

tremurând de spaimă

să nu-ți fie frig la toamnă

goală în așternuturi

fără mine

pe buze

Timp al evocării

erai ca singurătatea

ucideai clipele

atât de încet

erai atât de rară

încât n-aş fi lăsat niciodată

zorii să mai apară

erai ca liniştea

auzeam doar norii

prin gând

erai atât de neasemuită

încât nu te-aş fi lăsat vreodată

să taci pe pământ

erai mai frumoasă ca o evocare

timpul te oprea

între ţărm şi mare

Fără trup

am încercat în creșterea mea

să te străbat

dar te-am simțit atât de singură

în exilul tău pe pământ

și n-am putut a-ți spune strigând

că eu prin tine sunt ca firul de iarbă

înaltă

și tu nu știi ce sunt eu

și că de fapt eu te înfior

când visezi fără trup

am vrut în trecerea mea prin geamătul tău

de dragoste

să te înconjur cu brațele tale

fiindcă eu eram tu

ghemuit în sângele tău

și atunci când erai plecată cu duhul tău

să afli taina secată a pietrei

ardeam și eu pe rug

și iubirea ta plăpândă

parcă ar fi o rugăciune plânsă

o teamă de sfârșit de zare

și spune-mi tu din vârful

schimniciei tale

cum să-ți fie teamă de străfundul cerului tău

când sufletul meu e infinit

mai adânc?

despărțire după amiază

mă întrebai dacă păsările

vorbesc,

nu, doar cântă de dragoste

îți răspundeam,

așa cum fredonai tu răzleț

într-o după amiază

mă întrebai dacă florile

plâng,

nu, îți răspundeam

doar le mai cad petalele puțin

după o ploaie răzleață

ca aceea care stătea ascunsă în ochii tăi

într-o după amiază

mă întrebai dacă oamenii

înnebunesc la despărțiri,

nu, ți-am răspuns,

doar sufletul li se ascunde puțin

într-un pustiu

atunci când sunt părăsiți

într-o după amiază

răzleață

umbre de cai

- ia-ți umbra de căpăstru și pleacă

ești un armăsar prea bleg pentru mine

îmi spuneai tu

dându-mi să mănânc din șalele tale

cabrate,

-în afară de asta

ți-am pus coarne de lopătar

încă de când visai iepe verzi pe pereți

- ia-ți umbra de cabalin și pleacă

îmi spuneai,

îți tremură zăbala în gură

când mă săruți pe crupe

și ești deșelat de vicisitudini

nu cunoști profunzimea eternului

în concepția femeilor sirepe

și nu știi să tragi în ham

pentru doi

- ia-ți hainele de cal și pleacă odată

în buiestru

nechezai tu în două picioare

în timp ce puneai șeaua

pe un june prim,

-ai coama și copitele cărunte

și rănile tale încep să mă doară

și pe mine uitându-mă în urmă pe cer

când încercai să mă paști

în galop

miei pe câmp

erai atât de tânără

cântai laolaltă cu mieii pe câmp

nu ştiam ce susură în juru-mi

apele, iarba

sau tu

izvorând din pământ

Ochii în ceață

cu cât mă despart de tine mai adânc

cu atât te sorb mai mult în pupile

închide-mi tu ochii să nu mai văd

ciorchinii ce mor vineții pe coline

și sângele meu rece

sub pielea ta îl simți?

unde te duci străină

fără o umbră de mână?

îți citesc în ochi frigul ce te cuprinde

într-o haină prea strâmtă pe trupul de nor

sunt vânturi nebune ce vin după tine

și-un murmur de frunze se-aude în gol

unde te duci desperecheată

ascunde-ți degetele sub un șal de întuneric

să te pot vedea

mânecile ți-s prea lungi

ți le târăști prin ceață

eu nu mai înțeleg nimic

tu înțelegi ceva?

Citește mai multe poezii aici: Marian Florentin Ursu

Citește aici: Marian Florentin Ursu - Umbra unui cer

Copyright © 2020 Marian Florentin Ursu

Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.