MARIAN FLORENTIN URSU - ȚIPĂT ÎN TĂCEREA IERNII
ştiam că sunt vinovat
de singurătatea ta pe pământ
mi-era dor de tine
ca de un ţipăt în tăcerea iernii
un lac îngheţat era împărţit în două
o jumătate arzând,
o jumătate de fier,
orgoliile noastre
nu mai încăpeau în acelaşi
haos clocotind
iar dragostea noastră
aluneca vertiginos pe gheaţa
unui lac
care fierbea
în adâncuri.
Noiembrie
așa ești tu femeie în luna lui noiembrie
ești palidă ca ceața, cuvintele ți-s
reci
și te întreci cu norii și te îmbraci în
umbre
și te prefaci în frunze de sălcii pe
poteci
așa ești tu mâhnită în luna lui
noiembrie
când vântul ne destramă în cea din urmă
zi
ai aripile-ntoarse și zbori doar către
tine
și mie-mi lași abisul de-a nu te mai
iubi
așa ești tu femeie în prag de despărțire
ai ochii arși de brumă și buze de
strigoi
când îți întorci obrazul eu te sărut pe
frunze
și te-nvelesc cu mine când umerii ți-s
goi
fără
mine pe buze
purtai o brățară de nisip
pe o gleznă
pe cealaltă un sărut
rătăcit
la gât purtai legământul nostru
încuiat într-o pasăre
uneori voiai să te contopești cu
frunzele
alteori cu lupii
eu îți urmăream dansul
prin ceața neînțeleasă
și cum te îndreptai spre frig
fără a-mi mai putea recunoaște
umbra privindu-mă în ochi
peste umăr
și atunci când îți mai deschideai
pleoapele albastre să vezi
cum se apropie nordul
de marginea patului
eu îmi ridicam genunchii la gură
tremurând de spaimă
să nu-ți fie frig la toamnă
goală în așternuturi
fără mine
pe buze
Timp al
evocării
erai ca singurătatea
ucideai clipele
atât de încet
erai atât de rară
încât n-aş fi lăsat niciodată
zorii să mai apară
erai ca liniştea
auzeam doar norii
prin gând
erai atât de neasemuită
încât nu te-aş fi lăsat vreodată
să taci pe pământ
erai mai frumoasă ca o evocare
timpul te oprea
între ţărm şi mare
Fără
trup
am încercat în creșterea mea
să te străbat
dar te-am simțit atât de singură
în exilul tău pe pământ
și n-am putut a-ți spune strigând
că eu prin tine sunt ca firul de iarbă
înaltă
și tu nu știi ce sunt eu
și că de fapt eu te înfior
când visezi fără trup
am vrut în trecerea mea prin geamătul
tău
de dragoste
să te înconjur cu brațele tale
fiindcă eu eram tu
ghemuit în sângele tău
și atunci când erai plecată cu duhul tău
să afli taina secată a pietrei
ardeam și eu pe rug
și iubirea ta plăpândă
parcă ar fi o rugăciune plânsă
o teamă de sfârșit de zare
și spune-mi tu din vârful
schimniciei tale
cum să-ți fie teamă de străfundul
cerului tău
când sufletul meu e infinit
mai adânc?
despărțire
după amiază
mă întrebai dacă păsările
vorbesc,
nu, doar cântă de dragoste
îți răspundeam,
așa cum fredonai tu răzleț
într-o după amiază
mă întrebai dacă florile
plâng,
nu, îți răspundeam
doar le mai cad petalele puțin
după o ploaie răzleață
ca aceea care stătea ascunsă în ochii
tăi
într-o după amiază
mă întrebai dacă oamenii
înnebunesc la despărțiri,
nu, ți-am răspuns,
doar sufletul li se ascunde puțin
într-un pustiu
atunci când sunt părăsiți
într-o după amiază
răzleață
umbre
de cai
- ia-ți umbra de căpăstru și pleacă
ești un armăsar prea bleg pentru mine
îmi spuneai tu
dându-mi să mănânc din șalele tale
cabrate,
-în afară de asta
ți-am pus coarne de lopătar
încă de când visai iepe verzi pe pereți
- ia-ți umbra de cabalin și pleacă
îmi spuneai,
îți tremură zăbala în gură
când mă săruți pe crupe
și ești deșelat de vicisitudini
nu cunoști profunzimea eternului
în concepția femeilor sirepe
și nu știi să tragi în ham
pentru doi
- ia-ți hainele de cal și pleacă odată
în buiestru
nechezai tu în două picioare
în timp ce puneai șeaua
pe un june prim,
-ai coama și copitele cărunte
și rănile tale încep să mă doară
și pe mine uitându-mă în urmă pe cer
când încercai să mă paști
în galop
miei pe
câmp
erai atât de tânără
cântai laolaltă cu mieii pe câmp
nu ştiam ce susură în juru-mi
apele, iarba
sau tu
izvorând din pământ
Ochii
în ceață
cu cât mă despart de tine mai adânc
cu atât te sorb mai mult în pupile
închide-mi tu ochii să nu mai văd
ciorchinii ce mor vineții pe coline
și sângele meu rece
sub pielea ta îl simți?
unde te duci străină
fără o umbră de mână?
îți citesc în ochi frigul ce te cuprinde
într-o haină prea strâmtă pe trupul de
nor
sunt vânturi nebune ce vin după tine
și-un murmur de frunze se-aude în gol
unde te duci desperecheată
ascunde-ți degetele sub un șal de întuneric
să te pot vedea
mânecile ți-s prea lungi
ți le târăști prin ceață
eu nu mai înțeleg nimic
tu înțelegi ceva?
Citește aici: Marian Florentin Ursu - Umbra unui cer
Copyright © 2020 Marian Florentin Ursu
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat
este permisă numai cu acordul autorului.
Postări
Leave a Comment