DENISA CRĂCIUN - ÎNTRE SISTOLĂ ȘI EPISTOLĂ

 

Denisa Crăciun – Între sistolă și epistolă (Editura Eikon, București, 2021, volum prefațat de Dumitru Velea și ilustrat de Silviu Bârsanu): Cu o formație universitară de excepție în România și în Franța în literatură și teologie, dar rămasă cu inima în plaiurile Romanațiului străbunilor, compunând și publicând în limba română și în franceză, Denisa Crăciun propune cititorului un prim răgaz de gândire chiar din titlul volumului. Sensibilă la muzicalitatea cuvintelor, asociază doi termeni din domenii și timpuri cu totul distincte, „sistolă” - neologism desemnând contracția cardiacă, un act crucial din ciclul vieții, pe când „epistolă”, o formă mai veche pentru „scrisoare”, conduce spre ceea ce rămâne ca însemnare a vieții, cu o evidentă conotație teologică. Poeta însăși îndreaptă astfel cititorul spre lumea cărții sale, care se află între existență și modul particular de cuprindere a ei prin cuvânt, dintr-o viziune puternic marcată de formația creștină. De aici și interesul special pe care îl are pentru relația sa cu cuvântul, scrisul, creația, prin care ea însăși se definește. (...) Practicând o poezie sublimată la esențe care îi permite o mișcare lejeră între planuri, dar deschizând permanent ferestre spre infinit, Denisa Crăciun reușește să lumineze spațiul sensibil dintre bătaia inimii și cuvântul care se încarcă de divin în poezie. (extrase din recenzia Poeme cu fereastră spre infinit, semnată de Ada Stuparu, publicată în revista Banchetul, nr. 73-74-75 din 2022)

Pasărea (no)roc

Aude noaptea ploaia care încă n-a căzut
ascultă pieptul râului încă ne-izvorât
în lațurile somnului
pasărea (no)roc
nicicând nu s-a zbătut
pleoapa ei
fie și numai o singură dată
de-ar clipi
ca boabele unui strugure
scăpat din mână
universul întreg s-ar risipi

Cea de-a opta taină

Se lasă frigul
mă înconjori cu umbra ta
carnivoră foșnitoare
limba focului se aprinde iar fumul duce cu el miros de vorbe coapte
prin ungherele casei iarba prinde culoarea vidului
înfășurat în draperia grea de praf
particulă de lumină prăbușită într-o undă de reamintire
marea din ferestre îi aduce jertfire
o inimă ce bate în mai multe piepturi deodată
prin legământ cu stâncile de piatră
dumnezeul caprelor negre nu a inventat niciodată
nici șarpele nici mărul
doar tăcerea din creierul muntelui
ne va boteza în alte ape cu nume
pe care moartea nu le cunoaște

Peisaj de la margine

Bunica
ațipește în fața ușii
pe treapta dogorită de soare
și-odată cu ea întreaga ogradă
tresaltă în somnul amiezei

vietățile
în ungherele de la margine
sub paloșul luminii încremenesc
insulă nehotărâtă să iasă din ape
lumea e acel soi de gând ori vorbă
ce-ți stă pe limbă

brazii
nu mai cârtesc și nici nu mai părăsesc pădurea
o mână a bunicii toarce făgaș apelor
iar cealaltă mătură cenușa stelelor căzute în vatră
în somn câinele mârâie latră la un zid care
din când în când tresaltă

Dumnezeu
întors din exil cu semnul lui Cain pe frunte
cu glas vuind ca o cascadă îți poruncește să urci
în trenul înverzit de-atâta stat în gară

Adăstare zilnică

Zilnic vizitez vizuina vulpii din vâlcea
mă atrage în ea liniștea lătrată de jur împrejur
colosală vă jur gura burdufului de pământ
miroase-a romaniță
ca-ntr-un mormânt deschis
și fără lespede oricine e liber să intre și să iasă
cu vulpea nu m-am văzut niciodată
trupul ei de rouă fermentată
prin toate colțurile lumii subterane aleargă
un val de vorbe cucernice îmi leagănă munții văile
îmi respiră cele patru gânduri cardinale
pierdut în nemișcare sufletul meu
o schimbare la față adastă
râzând și plângând în visul lui
de pasăre albastră

Între sistolă și epistolă

Cuvintele
ca pe frunze mi le-ai tocat
unul câte unul și apoi toate deodată
și-au luat zborul
E marți și e harț în cădere te-nalți
deasupra de brazi o pulbere de litere aprinzi
la ceas de seară crai al munților și crai de tobă
te grăbești să muști din luna nouă
ca mâine ziuă să se facă
în sfârșit
cuvintele să mi se-ntoarcă acasă și să plouă
pe un colț de masă să plouă
cu lacrimi de la morți furate de un frate
răpus în război
ori de neagra străinătate

Rugăciune

Doamne dacă exist cu-adevărat
lasă-mi un însemn în Cartea Cărților
cu gură de viață visele și veghea Ta
lasă-mi pe limba trandafirilor
să-mi grăiască șoimii umerilor ridicați
din cenușa în care umbrele ascund
aurul timpului

Și o scânteie din scânteia ochiului
să-mi dai
pentru a pune pe foc fluviul
lutul lui mă duce spre o mare uitare
mai bine să ardă în cea de-a o mia una noapte
împreună cu pagina întoarsă
în scoarța copacului

Doamne dacă exist cu-adevărat
nu mă lăsa să cred
în neființa
mâinilor scriitoare
de vulpile coastei Tale
neadulmecate
nemușcate

Urma neființei

                              lui Salah Stétié

Cum să locuiești o casă
sau o carte care nu te mai cunoaște
cum să grăiască vântul
într-o limbă a cărei fiu fiică
nu ai fost nu ești nu vei fi
floare de câmp de aer de cuvânt
pentru toarta cănilor de lut

cele mai frumoase ceasuri sunt cele ce se beau
între două războaie
țesând ale absenței tâmple temple
nu se mai fac se desfac
totul e gata țâșnești ca o lună
pe prag în fața casei nevăzută
aripa albastră a corbului te înfășoară

îmi duci cu tine privirea
nici de om nici de fiară
urma lăsată în fața porții
înghite drumul ce-ți numărase pașii mistuie
orice casă
orice carte
care nu te mai cunoaște

Citește aici poezii din volumele: Estera, La fleur de figuier, Incipit vita nova, Dies irae

Copyright © 2022 Denisa Crăciun

Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.