A. T. BRANCA

 

acvariu

materia care trosnește împrejur are gustul sărat
clipele curg într-o clepsidră cu pereții opaci
de când n-a mai pătruns în noi geană de lumină
ni s-a închistat cristalinul
de atâtea întrebări fără răspunsuri câte am înnodat
în minte,
ni s-a subțiat sângele, trupurile ne-au ajuns
străvezii ca ale peștișorilor
care înoată în sfera lor cu apă tulbure
fără să fi savurat romantismul căluțului de mare
fără să fi visat la libertatea necondiționată a
oceanului
fără să fi avut habar de uraganele lui sau de
balenele ucigașe.

fără asigurare

viața trece pe lângă mine,
nu mă ia în seamă niciodată
de ani buni alerg să o ajung din urmă
n-am astâmpăr,
mă furnică pe șira spinării
în unele dimineți sar din așternut
și așa cu picioarele goale,
cu fața nespălată de spaimele nopții,
cu ochii abia deschiși,
cu obrajii mânjiți de mierea și laptele
ce m-au crescut,
ies în văzul lumii, dar nu mă vede nimeni,
de parcă golul din mine s-ar învălui
în zâmbetul năuc
vorbesc în auzul lumii, dar nu mă aude nimeni,
de parcă vocea descumpănirii s-ar pierde
în bătăile inimii
dacă azi mă uită de tot, eu ce fac,
îngân în versuri albe,
cui îi spun
că mi-au amorțit simțurile,
că transpir mult,
că mă dor oasele,
că am pelin în gură,
că am temeri în fiecare gând?

când se oprește la semafor sunt gata
să o cuprind pentru totdeauna în brațe,
să devin în sfârșit nemuritoare

dă-mi o palmă, viață, o instig,
hai, lovește-mă,
să vezi dacă întorc și celălalt obraz
să vezi dacă strig după ajutor,
să vezi dacă mi se umplu ochii de sare

semeția din pasul ei mă seacă

n-ai o soră, viață?
căreia, straniu, îi pasă de mine,
care nu mă uită niciodată,
care îmi trimite insinuant bezele,
care mă orbește cu altruismul ei
când traversez pe la colț de stradă,
ea știe că nu am asigurare de viață.

urgia urmei poetului
          (după Călătoria finală Juan Ramón Jiménez)

când vei pleca păsările își vor înghiți cântecul,
în grădină pomii vor rămâne săraci
fântâna albă va seca
cerul se va pustii, stelele vor fi oarbe
țipăt de moarte va secera seara
licuricii și zdrențele neliniștii
inimile celor ce te-au iubit se vor înnegura
cântul lumii nu va mai fi același,
sufletul tău se va sfâșia
pășind printre florile triste
când vei pleca,
oriunde te vei duce, pace nu vei afla,
fără fermecarea versului,
fără taina florii,
fără suspinul izvorului,
fără seninul zării,
fără arcușul viorii.

nimic esențial

nu există nimic esențial de pierdut
într-o viață în care totul e pierdere,
mi-ai spus, deci… să nu ne plângem
să lăsăm cuvintele să se așeze natural,
unele lângă altele într-o muzică a firescului
lucrurile banale au în ele multă poezie
dacă lași liniștea din tine să se reverse
o auzi în fiecare bătaie a inimii,
în fiecare desprindere a frunzelor,
în suflarea care le poartă în aer
în ultimul lor vals,
în clipitul ochilor umezi,
prinse în o mie de cadre dintr-un oftat,
în versul pe care acum îl scriu
nu-mi amintesc exact ce n-am vrut să pierd
frumusețea primului pas, a celor care au urmat,
a primului cuvânt, a celorlalte lucruri
pe care le-au făcut și le-au spus fiii mei
dragostea pentru ei s-a aurit,
s-a topit în forme de frunze în inima mea
am știut că va veni ziua când le voi pierde
când totul se va sfârși ca să înceapă totul
cum se aștern mereu alte cuvinte pe foaia albă
deci… întotdeauna e bine
să integrezi abstractul în concret
să desprinzi umbra de lucru și să-i dai suflet,
așa cum figurantului i se dă un rol mare.

intersecție de sensuri

înainte viața se compunea din rapsodii
timpul nu avea nici gust, nici miros, nu avea un
alt rost
decât să-și petreacă zilele în ani,
răspunsurile pierdeau urma întrebărilor în undele
lui limpezi
fanteziile nopții dormeau suspinând pe umărul
meu
clipele se sfărâmau uneori sub tălpile mele goale
ca hârtia arsă de litere
țineam strâns în pumni câteva semințe învelite
în cuvinte
dar în visul meu pe cerul lipsit de culori nu era
niciun nor
apoi, la un moment dat m-am oprit într-o
intersecție de sensuri noi care mă amețea
confuzia era atât de mare în jur că nu se mai
deosebeau nopțile de zile
secundele miroseau a nou născut
când te-am zărit aveam sare pe buze,
stăteam într-un capăt al lumii și tu în celălalt
surâsul meu călăuzea privirea ta
cum reflectă lumina aburul pământului
când din senin cade ploaia.

(poezii din volumul “nimic esențial”, editura Eikon, București, 2021)

A. T. Branca (n. Craiova): Am absolvit facultatea de Știinte Economice din cadrul Universității din Craiova în 1998 și de atunci am lucrat ca funcționar public. Însă pasiunea și vocația mea au rămas literatura. În 2007 am debutat la editura Aius din Craiova cu un roman (oarecum autobiografic) „Mai e o zi până mâine”, asupra căruia am revenit și l-am reeditat în 2020, când am publicat la editura Eikon și un al doilea roman de ficțiune „Întuneric. Fără rost”. Încă îmi caut limbajul de exprimare în literatură cu volumul de poeme „nimic esențial”, publicat la începutul anului 2021, la editura Eikon din București.

Copyright © 2021 A. T. Branca

Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.