MIHAELA MERAVEI - PREZUMȚIA DE FERICIRE

Mihaela Meravei – Prezumția de fericire (volum în pregătire, rezultat al Concursului Național de Literatură „Eminescu la Oravița”, cartea premiată fiind volumul “Cinci degete” - antologie de autor publicată la editura Ex Ponto, 2017): Scrii cu plăcere despre poezia Mihaelei Meravei, între vocație și provocare lirica ei evocând mai ales un simptom de maturizare indubitabilă. Viziunea de ansamblu este o interogare în stil propriu a realului, cu o raportare esențială și bine articulată a eului la supapa deversărilor enunțului, intentio auctoris, până la de-retorizare, de-construcție și ludic focalizat pe un imagism în regie proprie. Autenticul e, așadar, legitimare paradigmatică la această autoare care-și prezervă gnosticul, refuzul poeticilor exagerat calofile, escortarea grației prin reiterări de context fragil, de subtext al afinităților ființei față cu paranteza unui fel de decadentism la purtător. (extras din cronica de carte Parafrază a lumii de semne, poezia înnobilând..., semnată de poetul, criticul și istoricul literar Ionel Bota)

pe umărul meu o pasăre  meditează

astăzi mă voi hrăni cu liniște mă voi rupe de

conglomeratul de amintiri

invaziv îmi ocupă creierul cu șoaptele lor

mi-l topesc

de usturime mi se înroșesc ochii

hei! numai copiii plâng

bărbații își scot sabia și provoacă destinul la duel

despică viața

taie timpul în bucăți -

apuc fulgerul indiferenței cu strășnicie în mâini

ca pe un paloș îl învârt deasupra-mi -

învăț să fiu bărbat

ajung până la mine sunete albe

vibrațiile lor îmi penetrează strat cu strat

câmpul magnetic al noii mele piei de bărbat

din care ies pentru o clipă ca un șarpe la apus

să îmi pot privi mai bine singurătatea

pe umărul meu o pasăre meditează  și are ochii cerului

ultima furtună de vară pe faleza cazinoului

stăteam așa cu fața la mare și spatele la clădirea albă

mirosind a mucegai care se descompunea irecuzabil

în oglinda de sare

tremura învolburat glasul ei

se spărgea de amintiri ca un talaz  stârnit de orgoliul rănit

cu fiecare cuvânt usturător

din mare două șine de apă îmi legau inima de cer

huruitul se intensifica cuvintele ei trepidau

amplificau punctul acela de lumină până la străfulgerare

inima mi se frânse jumătate pe o șină

cealaltă în viața pe care o mimasem fără a ști

o frică rece soră cu neantul

mă mușca de picioare o gheară de foc mi se-ncleștase-n piept

cu răsuflarea acidă și rece

ea părea albă ca o mască de abur

fiecare zi petrecută împreună criogenând totul în jur

chiar și gheizerul inimii mele

senzația că săgeata albastră trece prin mine și apoi tăcere

stăteam cu fața la mare și ochii legați de amintiri

trecutul mă secera cu rafale

în timp ce vara își dădea duhul ultimei furtuni

pe faleza cazinoului

pe loc mi-ai devenit o mie de femei

aveam impresia că am întâlnire cu Dumnezeu

așa mă pregăteam pentru

prima geană de lumină a cerului tău străveziu

nu auzisem de conștiință divină

oamenii-mi spuneau că dorm

că-n mine nu m-am trezit chiar dacă

le arătam că sunt mai viu decât zorii

ieșiți timpuriu din clopotul mării

nu mai mergeam pe fir de viață-ntins

pluteam deasupra ceasului imberb

poate clipa ne era predestinată din alt timp din alte vieți

altfel nu-mi explic iubito cum atunci când te-am privit

te-am văzut pe rând și Evă

și mamă

și îngerul albastru al ochilor mei

pe loc mi-ai devenit o mie de femei

„bărbații sunt de pe Marte femeile sunt de pe Venus”

am ales varianta soft pentru a merge mai departe

nu mai călăresc precum vântul turbat

orașul de sticlă stelele colorate nu mă mai fascinează

nopțile mă întind pe spate și

călătoresc în viitor prin irisul transparent al lunii

când ies din atmosfera de film hollywoodian a vieții

cu actori de toate națiile iubirii

deschid cartea de sub pernă ca pe o scriptură

încerc să mi-l închipui pe John Gray scriind

fac pași măsurați cu șublerul primei iubiri

spre balconul zilei de mâine

am grijă să-mi colonizez creierul cu roiuri de libelule

spre virilitatea lui

vremea fluturilor a trecut mă privește cu nostalgie

vestala mea venusiană mama

și-i sărut umbra mâinii pe obrazul copilăriei

strălucind ca o spovedanie

încep să semăn tot mai mult cu un marțian

cinci minute fac întotdeauna diferența

am învățat să supraviețuiesc

să cad să mă ridic să îmi mănânc cenușa

după ce am ars ca o pasăre Phoenix

să nu mai renasc din ceea ce am fost mai degrabă

dintr-un viitor placid ca un mirean de rând care

nu a cunoscut extazul iubirii dar nici agonia

hăului singurătății în cădere liberă

când nici parașuta de rezervă nu ți se mai deschide

din tot spectacolul comei diabetice în care

nu am avut dreptul la nici-o picătură de alint

la nici un gram de mângâiere

am învățat să trăiesc ținându-mi iubirea în frâu

cum îți ții respirația când te scufunzi în păcatul lacrimii

la început câteva minute

apoi zile

azi ajung la întâlnire cu viața cu o secvență înaintea timpului

și pot face deosebire între acel dependent care am fost

și cele cinci minute care fac întotdeauna diferența

Mai multe poezii și profilul autoarei aici: Mihaela Meravei

Citește aici poezii din volumele: Cu orașul meu se întâmplă ceva ciudat, in illo tempore, Cinci degete, Celelalte cinci degete

 

 

Copyright © 2018 Mihaela Meravei

Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.