MIHAELA MERAVEI - IN ILLO TEMPORE

 

Mihaela Meravei -  in illo tempore (editura Ex Ponto, Constanța, 2022): Titlul volumului anunță că ceea ce vom citi va aduce la suprafață un vârtej de emoții, de sentimente, dând viață unui dialog cu cititorul care este surprins de împletirea întrebărilor și a reflecțiilor care se succed. (…) Cititorul se trezește retrăind împreună cu autoarea emoții extraordinare în matricea întrebărilor, în punțile dintre viitor și trecut, în călătoria între (ano)timpurile/ legate cu imperii de ceață pentru a observa frumusețea nopții ce ține soarele-n buiestrul. Poemele nu pot fi citite dintr-o singură respirație pentru că te fac să tresari tot timpul. Versurile sunt înțepături plăcute, rebele, care pătrund în suflet. Nu există distanță între interior și exterior: interiorul devine imediat exterior, pagină scrisă. Poezia este muzicalitate, abstracti­zare, sugestie, este o ieșire dintr-un ,,acum și aici” constipat, reprezintă ocazia de a pune în discuție simboluri, teme. Prin paginile acestei cărți se strecoară o frumoasă odă pentru om și pentru întreaga lume, care emoționează, plină de patos face să vibreze inima și să umple sufletul de melan­colie. (extrase din postfața volumului - Călătoria aceasta este de fapt în noi – semnată de Nastasia Savin)

 

memoria unui urlet nedomesticit

niciun animal nu poate fi corijat cu frică
oricât de fierbinte ar fi limba cravașei
mai puțin un om al cărui suflet
este măsurat cu piciorul morții

lecția memoriei din pietre crește ca o floare albă
cât timp păsările își dezbracă glasul
la fiecare naștere a noastră

ajungem uneori un fel de culoare topită în altă culoare
ca nuferii lui Monet rătăciți pe-un lac de întrebări
ori semnul destinului de pe insula de unde
nu ne mai putem lua rămas bun
dar ne regăsim în urletul unui animal
prăbușit sub singurătatea noastră
imposibil de domesticit


vindecare

până o să mă vindec de
toate spânzurătorile
pădurea va trece
timpul va seca
și tu
mă vei învăța să-ți fiu iar rană


mai bătrân decât timpul

într-un sens invers acelor de ceasornic
se născuse mai înainte decât timpul
în pielea altui animal -
nedomesticit de secunda din suflet -
cu un înveliș acerb prin care lumina clipea asistolic
peste circumvoluțiunile vieții

spuneau unii că se născuse bătrân
prea înainte de tot
prea ceață
prea sânge tăiat în două
de mâinile lui ciunte

se născuse mai bătrân decât eliberarea
de acel tot în care a fost zămislit
și de care nu a fost recunoscut
vreodată

se născuse în clipa când eu am murit

astfel a plecat pe urmele umbrei (re)nașterii mele
să-și afle urletul
înainte de a-l fi strigat pe numele lui de om 

 

 

membrane

dacă nu ar fi tăcerea asta gelatinoasă și
apneea care mă face să mușc din lumină
ca din celula ta intimă
mai că aș crede în acest
dolce far niente al unei vieți lipsită de substanță
unde cuvintele curg prin noi ca
rădăcinile unor sălcii pregătite de sinucidere
sau cum străzile printr-un oraș apocaliptic
dar vezi tu
mâinile mele destrăbălate
nu se potolesc să-ți caute închipuirea
ca un înecat tâmpit care s-a aruncat în valuri
de dragul abisului
nici poezia cuvântul să se întregească
știu
ar trebui să fii infinit să înțelegi disperarea violetului
care-mi plânge din coastă sau poate
membrana cercului din cerc care te-nghite
cu fiecare absență

nuditate

în fiecare pasăre pe care ai trezit-o în mine
există un dor ca o moarte
de care nu mă mai vindec
pe când tu
dezbraci umbre

mâinile tale sunt orașul meu

cum vin spre tine în fiecare dimineață
cu pasul șovăitor al unui răsărit ivoar ce pare
sechestrat în meningele trecutului
de un oraș aflat în infarct poetic
ca atunci când trupul ți-e frânt în două
și un picior rămâne pe o planetă a umbrelor
iar celălalt se trezește alergând bezmetic

de uimire tu nu deschizi ochii
doar mâinile tale mă respiră
în timp ce năzuința
naște o femeie roz


illo tempore

dacă nu aș ști despre ce durere este vorba
aș trece precum săgeata prin călcâiul lui Ahile
străpungând zecile de gânduri care au asaltat
spațiul oniric al florii de ylan ylan
tatuată pe glezna vieții

probabil am nevoie de mai mult timp
să înțeleg strălucirea picăturii de iubire
din trupul comun al visului reflectat într-un ban
aruncat în sus de mâna inefabilă a destinului care
atunci când atinge unul dintre cercurile venusiene
de pe Marte se aude lupul singuratic
sorbind lichidul amniotic al lunii pline
până la ultima picătură de melancolie
în care se zvârcolește această imensă iubire
fără stăpân



Mai multe poezii și profilul autoarei aici: Mihaela Meravei
Citește aici poezii din volumele: Prezumția de fericire, Cu orașul meu se întâmplă ceva ciudat, Cinci degete, Celelalte cinci degete

 

Copyright © 2023 Mihaela Meravei
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.