MIHAELA MERAVEI - JUMĂTATEA PLINĂ A MĂRULUI

 

Mihaela Meravei – Jumătatea plină a mărului (prozopoeme, Editura Ex Ponto, 2024): Mihaela Meravei a riscat, cu “Jumătatea plină a mărului”, să iasă din zona sa de confort și nu a dat greș. Dimpotrivă Prozopoemele, unele dintre ele aforistice, dezvăluie odiseea eului prin sine în scop inițiatic și cu efect cathartic totodată. Dragostea este principalul instrument care oglindește, investighează și sublimează încărcătura secvențelor ce compun acest demers. De aici și dramatismul viziunii ori voluptatea mărturisirilor melancolice. Filtrul narațiunii, lăsat aparent în plan secund, reorganizează continuu trecerea introspectivă printre meandricele stări. Finalul odiseii este unul generos: actanta devine conștientă de substanța mitică a firii sale umane și se descătușează. Prin empatie, cititorul acestei cărți are șansa de a se elibera pas cu pas și fantă cu fantă de povara întunericului și a propriilor pietre și de a (re)deveni ceea ce este, cum ar spune Nietzsche, adică “iubire”, cum ne asigură cunoscuta și talentata poetă Mihaela Meravei. (Diana Dobrița Bîlea – pe coperta a IV-a a volumului)

Infinit

Mă cuibărisem în mine de atâta timp, captivă gândurilor mele, nu mai aveam dorințe. Consideram că viața de acum se topește. Mă cuibărisem în inima mea fără să știu că ea ieșise pe dinafară să te caute. Gonea ca o femeie tânără, frumoasă și dezinvoltă prin piața ultimelor dezamăgiri și râdea, parcă sigură că nu asta este totul.

Când ai luat-o în palme, inima mea a murit, apoi a înviat neașteptat, asemenea unui condamnat la nemurire. Când ai luat-o în palme, inima mea te-a iubit. A fost ca și cum un torent de lumină s-ar fi abătut asupra ei. Ca efect, a uitat cine este și s-a înaripat. Eu am devenit doar inimă, inima mea a devenit iubire, în timp ce sufletul tău curge prin noi..., infinit!

Degete-mirări

Amintiri, culori, umbre, urme de zbor și degetele mele peste față ca un răsărit cu soarele țipând de după nori. Nu am uitat nimic, nici emoția, nici întregul. Doar mă disciplinez să visez cu ochii deschiși și să țin creierul de cart în locul inimii.

Inventez o zi nevinovată, în care premisele să ne atingem devin un joc hazardat al primăverii.
Tu fluture, eu rază.
Tu umbră, eu dor.

M-am mutat pe o planetă închipuită, să las loc așteptării să devină sentiment, iar mirării, un crâmpei de poezie. De aici, evadarea pare floare la ureche, pot păși în voie peste trupul tău transformat în metaforă, cu degete-curcubeu să te respir și cu inocența albinei să te gust.

Sap mormane de cuvinte să-mi adap visul, adun orele într-o clepsidră. Sunt nisip, sunt rouă, sunt suflet, sunt tu în lipsa ta, chiar dacă semăn cu o rană, sunt poezie…

 

Eu nu ți-am uitat parola de acces,
nici codul de bare

Intrarea în universul tuturor simțurilor ți-a fost acceptată cu o singură gură de poezie suflată peste pământul amorf al sinelui meu. Un elogiu, o clipă de magie, o scânteie din coada unei comete ce visează să devină planetă. Amprentele mâinilor sunt metaforele emoției pe care ți-o port. Cândva am murit în brațele unui arbore și tot el mi-a insuflat viață prin vers. Azi zbor în neant, fluture orb, dar nu am uitat.

Fiecare răsărit este luminat de doi sori. Pârjol și beatitudine, poezie și ninsoare. Mă cațăr verde prin tine, cum aș modela coloana ta vertebrală cu cele mai fluorescente degete ale destinului. Dacă ai putea înțelege, ai vedea lumea unde ne-am născut ca un întreg, departe de timp. Dar încă dormi într-un fel de univers necunoscut, în capsula negației. Ești tot mai robit de real, deși prin venele tale curge acest poem, ca un sânge neconform, căruia nu i se cunoaște grupa, dar din care orice poezie poate învia.

Fă-mă întuneric, să iert!
Fă-mă moarte, să plec!
Fă-mă tăcere, să scriu!
Fă-mă durere, să mă rog!
Fă-mă speranță, să zbor!
Fă-mă picătură de lumină, să exist dincolo de orice și oricând!

În câmpiile acestei anomalii de ianuarie, mâna ta îmi sprijină pasul, să pot umbla prin iarba în flăcările acestei zăpezi inexistente, și gândul te respiră ca o îmbrățișare, cât cea mai profundă respirație, cât cel mai pur sine al sinelui unei poezii.

„Poemită”

Cu tălpile goale și sufletul împrăștiat în patru zări, călătoresc profetic către un loc imaginar, între copertele poeziei, să te pot modela precum o preoteasă a luminii, cu degete de fibră optică, să-ți pun oase de trezie și duh sfânt din esență poetică, peste care să suflu vânt, peste care să suflu stele, peste care să mă răsfir. Din tine să crească iubire și cuvânt.

Mi-am imaginat odată că sufletul e la fel ca un trup, cu slăbiciuni și dorințe, cu sălbăticie, cu posesie și cu tremurul umed înfipt în micronul de lumină din care este făcut. Pe vremea aceea interacționam irațional, într-o evoluție intraductibilă, progresivă și mult asumată, în conexiune cognitivă cu o cascadă de imagini și închipuiri, un fel de zămislire paranormală, compusă din fărâmițe de visuri ranforsate.

Permutată într-un cerebral insistent de penetrant, lipsită de esența mea vie, carnea s-a crispat și poezia a luat drumul Siberiei. Nu pot fi și pasăre, și Sophia, unicul robot androgin care a reușit să-și vândă tablourile, nici nu vreau să-mi vând poezia, iubirea nici atât. Nu pot să merg fără petalele din nufărul dorinței și scara încrederii agățată de orizont. O mie de zbateri sunt în carnea acestei păsări doritoare de tine, de viață, de cuvânt. O mie de gânduri și întrebări refulate. Mă adăpostesc în capela ta de umbre, doar ca să-mi închid ari¬pile greșit percepute. Carnea mea încă te caută și inima te cere-n sistolă, iar poezia, în vârtej pe un perete-n zig-zag, când degetele tale mă lipesc cu precădere de cărămizile lui și nestăvilit îți însămânțezi răsăritul pe fiecare vertebră a coloanei mele de „poemită”. Te respir!

Mai multe poezii și profilul autoarei aici: Mihaela Meravei
Citește aici poezii din volumele: Prezumția de fericire, Cu orașul meu se întâmplă ceva ciudat, in illo tempore, Cinci degete, Celelelate cinci degete


Copyright © 2025 Mihaela Meravei
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

---