ADRIAN PĂPĂRUZ - DREAM CATCHER

Adrian Păpăruz - Dream Catcher (editura Minela, București, 2017): Când nu mai ai întrebări, începi să primești răspunsuri. Vine o vreme când, oricât de econom ai fi, rămâi fără întrebări. Te trezești uimit dimineața prin parcuri, numărându-ți pașii spre nicăieri. Nici nu știi dacă azi e azi, dacă e mâine, dacă e ieri... oricum nu îți mai pasă, pentru că nici măcar nu știi cine ești.Prin mintea ta se plimbă, la rându-i, cineva cu pantofi de step, dansează pe fiecare amintire dragă, o strivește. Doar de dragul spectacolului. Ești închis în lumi abstracte din care nu poți să mai înțelegi nimic. Pe de-o parte, cea din mintea ta, prin care amintirile se prăbușesc ca niște piese de domino, iar pe de altă parte, cea prin care pașii te poartă obosiți, căutând o cale spre undeva. Oriunde. Încerci din răsputeri să surprinzi măcar flash-uri din tine, din trecutul tău și arareori, pentru câteva clipe zărești ceva...un sărut, o lacrimă, un scâncet de copil. Te simți un pic Om. Te așezi pe o bancă, ruptă și aceea, încercând să adormi îmbrățișat de câteva amintiri. "Poate, totuși, cineva m-a iubit..." îți spui și închizi ochii cu speranța că vor rămâne așa până când Dumnezeu va voi să te întrebe dacă îți place cum e îmbrăcat. Și dormi... și dormi! Pentru ce să mai mergi înainte? (Adrian Păpăruz – Epilog la volumul Dream Cather)

dream catcher

se făcea că sunt viu

de parcă moartea semnează permisii

se făcea că lucrăm amândoi

la o dragoste neterminată

era primăvară veșnică

și din oasele mele crescuse un nuc

se făcea deodată lumină

prin iadul meu privat

dar cel mai mult

se făcea iubito

că erai din nou fericită

un vis

într-un vis

din alt vis

portret final

tristețea îți curge pe umeri

lângă melancolie

liniștit

ca și cum ar avea tot timpul din lume

undeva pe fundal

Dumnezeu te privește uimit

Îngăduitor

și el a mai îmbătrânit puțin

peste sânii tăi

strugurii au început să prindă

pârgul toamnei

pe coapsele tale au înflorit crizanteme

ai devenit atât de femeie

lângă mine

în mine

sub palmele mele flămânde

sub dălțile minții ascuțite

îți pare o zi ca toate celelalte

și aș putea să te pictez

să te sculptez

să te iubesc la fel iubito

până în miezul eternității

doar că eu

doar că eu

mai am atât de puține clipe

pentru tot ce ți-aș putea dori

îmi visez printr-o lacrimă dinții

stau spânzurat de o stea căzătoare

cerul gurii mi se umple de cer

și lumea-mi zâmbește

cu sufletul pe dos

balansez viața ca o madonă pruncul

nani-huţa huţa-nani

cerul e plin de sfinți nuzi

moartea e o tipă topless

împarte bonuri de ordine

spre edenul păcătoșilor

doar tu mă privești din eternitate

cu ochii de sub monezi

cu iubirea îmbălsămată

și degetele lumânări

ești atât de mică

dar atât de dumnezeu

îmi visez lacrima

la rădăcina unui cactus

un deșert înflorit îmi crește în piept

trăiesc două vieți

într-una sunt un accelerat aglomerat

fantomatic

alergând sălbatic spre o gară de la marginea

cerului

în cealaltă sunt un cireș înflorit

cu rădăcini sculptate în grădina inimii tale

nu știu dacă acceleratul e nebun

dar cireșul nu își va scutura florile niciodată

trăiesc două vieți

nu pot muri decât o dată

sunt fiul copilului meu

şi bunicul bunicului meu

nepotul nepoților mei nenăscuți încă

mi-am trăit deja toate viețile și morțile toate mi le-am murit

am fost eu am fost tu am fost fiecare din voi

unul câte unul

și toți laolaltă

am învățat toate iubirile pe de rost

toate fricile și toate urile

să ucid și să dau viață să râd și să plâng cu râșii cu plânșii

dar de fapt n-am fost niciodată ceva în această iluzie...

suntem într-un teatru cartezian dragii mei

un prestidigitator ne-a păcălit pe toți 

Mai multe versuri și profilul autorului aici: Adrian Păpăruz

Citește aici: Adrian Păpăruz - Colecție de sentimente

Citește aici poezii din volumul: Helior

Copyright © 2018 Adrian Păpăruz

Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.