MARIANA GRIGORE



1.

Viridi... ( e freamăt de verde)...
în espectativa unei vipii arzând în linii paralele, cu Bacovia tăcut pe culori de caldarâm
ce sapă printre ploi fără fluturi în crisalide de imund vânt prin gând,
Flăcări... de muguri ce-au stat într-o retortă din care au băut opiumul unei aguride părăsite într-o anamneză cu iz de ipoteză,
Oglinzi paralele... care pășesc pe cioburi de vitralii așezate atent într-un incunabul tipărit pe un preț scumpit ad-hoc de o cută cu noroc,
Un tiran... ce mânuiește-un cnut de verde crud,
și sculptează resemnat
imaginea unui totem damnat la viață
călcând apăsat pe o franghie subțire ca o ață de hartie,
Smarald... în treceri fecunde prin inflexiuni de compulsiune,
grăbit să ajungă în punctul vernal,
îndoit sub apăsarea pietrei de hotar ce nu se hotărăște dacă primăvară vrea
sau doar creșterea firului de iarbă în palma mea,
Verdi... printre anotimpuri fără ieri frig,
și maine zbor în cuib de cuci și ceruri cu prea multe năluci...
Trăiri ce trăiesc...
Azi...
un axis mundi,
un haiku în implozie de cireș, explodând cu a cincea silabă în al șaptelea vers,
Un carpe cu diem ce respiră foame în setea de timp cu un singur anotimp...
Eu...
Sau dorul de dorul ce nu doare, când verde-n roșu strigăt spune, în curcubeie de culoare:
Unus verus amor meus est tu”

2.

O pustă...
sau un tren cu gări coborâte pe peroane cu oameni scrijeliti în picturi rupestre,
pe pereți de caverne închise între axiome... sau dogme?!...
Mă trezesc între două paralele unite cu traverse înrădăcinate în gropi cu vârf de nedeie,
fără iele și flori prinse la cingători,
Și stau pierdută în ipostaza unui gânditor fără gând,
Cu palmele în obrazul corijat de o tușă de maximă fără cugetare și inavuabilă înțelepciune
privată de apelativ sau nume,
clipind des din aripile închise pe lângă anvergura unei culori scârțâită în roata acelui tren ce vine cu întârziere și pleacă prea devreme...
În orizontul revărsat dintr-o dorință ce nu și-a cumpărat bilet de la chioșcul cu ziare aruncate pe peroane,
Zăresc imaginea ciobită în treapta ce-a alunecat o Karenina în nepăcat,
Și îi strig prenumele în ruga zidului ce oglindește un pat cu imortele din vise efemere...
Adun din vortexul plecării printre stele, praful colbuit care îmi îngreunează tălpile cu prea mult drum,
Și în spatele unui cortegiu sepulcral de vagoane cu locuri prea goale în destinații finale,
rămân in espectativa unei contemplării a marginii de drum ce se bifurcă... sau se încurcă printre ciulini si spini si imortele vii...
De ce sunt oare, păsările călătoare?

3.

Îmi e nor în reflexia ploii ce cade neîncetat din ochi de tăcere albastră,
Îmi e gând apăsarea ce-mi sparge igluri de distopie pocnind din înghețuri cu oameni înzăpeziți în sacrificii de gambiți,
Îmi e axix mundi tăcut în abisuri înfășurate de o frânghie suspendata ca o ghidropă ce atârnă
in nuce”
de gamba unui atol cu scoicile moarte și algele îngropate .
Îmi e punctul vernal în norduri intersectate cu reverberații de tine
în sinele meu obosit de atâtea primăveri racoroase și cocori zgribuliți sub streșini de case...
Îmi e sincopa vipiei care mă arde în chenare de amanare cu focul mocnit ce-n mine-a izbucnit,
O zi siderală în anul bisect ce se plimbă stingher prin pătrare de stele în cautare de noi mistere...
Îmi e aforismul cugetare sau îmi e cald în frigul aldin ce se-aude ca un diluendo, endemic suspin?
Îmi e asceza desuetă antiteză, hiat sau amorf levant?
Îmi e a fi într-un răspuns,
sau a nu fi o întrebare,
Când drumul ce-l parcurg e-un semn încovoiat de exclamare?
E dedublare?

4.

Un cerc închis cu două linii paralele privindu-și în oglindă unghiurile inegale,
concentrice în obtuzul luminii stinsă de o mână de noapte,
privește în linia geometrică perpendiculară pe o bulă de aer,
ce și-a rănit respirația în colțul zilei care-a scris cu mâna ta, un gri absent dar atât de prezent.
Îl doare gândul ascuns într-un pătrat cu fețe plane pe care desenează echidistanțe,
un cub cu o muchie inegală ce șchioapătă într-o dezamăgire când se visa desfășurat într-un plan de zbor cu aripi de condor...
Mă apropii cu pas tăcut,
de surdina zgomotului ce răzbate din asimetria unui heptagon căptușit cu laturi de trăire,
Și în atingerea unghiului de înclinare pe verticala emoției,
Am dărâmat castelul de nisip cu cărți aruncate de joc
în teorema ce îmi spune că
a” este pătrat lângă un „b” adunat, iar „c”, ipotenuza ce scrie un egal în minus abisal.
Rămân în spațiul îngust de timp care îmi frânge proiecția sufletului pe pelicula unui film mut,
Si lângă Euclid citesc în Elemente, geometrice segmente de viață ce îmi spun,
că inima nu știe a matematicii filosofie.
„Quod erat demonstrandum”.


Mariana Grigore - Note despre mine însămi:

Tablete pentru suflet caldDespre mine?!

M-aș descrie în puține cuvinte, a fi un om complex în simplitatea sensibilului, și simplu în complexitatea trăirilor. Scrisul este oaza mea de frumos, din care beau aripi de fluturi și apoi zbor din cotidianul supraaglomerat de terna nevisare, în lumea neasfaltată a Universului. Aceasta sunt eu, în fața unor date biografice care spun despre mine că:

M-am născut în Târgoviște, Dâmbovița, la 7 septembrie 1969. Sunt absolventă a Liceului Economic din Târgoviște și a Facultății de Drept din cadrul Universității din București. Lucrez în cadrul Băncii Comerciale Române - Direcția Juridică, Biroul Litigii, în funcția de consilier juridic.

Anul de debut literar a fost 2017, când am publicat volumul de eseuri/poeme în proză Tablete pentru suflet cald”, superb ilustrată de pictorul și graficianul bucureștean, Mihai Catruna. Alte apariții: Revista Eminesciana”, Antologia literară a revistei „Eminesciana”, Antologia de note, recenzii, cronici și comentarii critice Vama Viselor” și Antologia Vara cuvintelor”, publicată sub egida eCreator.

Copyright © 2018 Mariana Grigore
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.


Niciun comentariu

Un produs Blogger.