MARIANA GRIGORE - CE, SAU CINE EȘTI IUBIRE?


Mariana Grigore - Ce, sau cine ești iubire?: Te simt intuiția perfectă a energiei de neant care mă înalță în lumină cu zboruri furate din vis... metaforă existențială încălzită la sânul sufletului, respirându-mă puls de trăire... Amestecul cuvântului tău este culoarea imaterială stropită de penelul inimii, cu fluturi de geneze fără de sfârșit... Îmbraci camașa de în a florilor de rug și arzi mistuiri de silabe desfăcute în cratime albastre de gând... te-ating... cu mine cuvânt. (Mariana Grigore).


Definiție?....

Ce e iubirea,
Mă întreb în acest amalgam de sensuri,
de paradigme
de dicționare ce adună praf
pe rafturi de biblioteci
sugrumate de netreceri de prag.
Ea curge organic,
astral,
platonic,
visceral,
Ne consumă ursuzenia,
ne neaga (re)negările
ne umple stomacul cu fluturi
și apoi îi elibereaza în derizorii fluide,
ne împiedică de noi
se tocmește la colțul autosuficienței
se plătește cu nepotriviri
se împarte și se desparte
se dilata în fericiri
neferite de (ne)fericirea vidului de preaplin.
Ce e iubirea?
Deține cineva
răspunsul la paranteza unui eu
neînchis în eliberare,
care caută pe cine în când,
de ce în unde,
pentru ce, în corespondențe
purtate cu aceleași euri prelungiri
ale punctelor lui... și asa mai departe?
Ce e iubirea!?
.....
Iubire.


***

Poate că visul
e o sinceritate albastră
care ne povestește despre
A-ul tău răscolit de bărbat
și E-ul meu
șlefuit de imperfecțiunea
de femeie...
nu știu de ce plânge raiul
după coaja de măr din sâmburele
verde!
coapsa șarpelui și-a primit osânda
la nemurire
iar lutul zămislirii noastre,
inul frăgezimii
în busuiocul ce aduce noroc
poate că firescul
imposibil
din albul imaterial al laptelui
ne-a curs peste destin
și ne-a murdărit buzele
cu pelinul din vinul
prelins în pocalul
unui suspin
poate că noaptea
s-a îmbătat cu zbor de fluturi
și și-a lovit tâmpla grizonată
de amnezia unei dimineți
sau,
poate că e doar o insomnie care(ne) știe


Atinge!

Elongațiile dintre cer și pământ
curg în fascicole de lumină
pe eterul transparent...
curbele nopții
desenează în epiderma clipei
și din jad sfarmă încleștări fecunde
de jar
vraja
tremură...
în incantații de puls,
lunile pline
umplu degetele adunate în cercuri...
pletele prinse într-un conci indiferent
se răsfiră cu prelungiri
umede
desfăcute în șoapte
de ochii
ce ascultă cuvinte albastre...
două culori
fierb beții în pocalul
roșu
contopind amestec de friguri cu rai...
din gheața ce ne arde flăcări de atingeri
se prelinge
sarea
mistuită
pe rugul
unui îndemn la amnar...
în mulaj de
pântec
se răsfrânge
desenul abstractizării de
forme
îmbracând haina dezgolirii de trup
întins în etern...
zâmbetul coapsei,
imaterial,
înflorește o libertate absolută...
petale de floare se deschid,
primindu-te într-o rugă de zbor
Atinge...


***

Dă-mi sa beau timpul nescurs
din pocalul albastru,
să gust stugurii storși
în beția sângelui
nesătul
să-mi soarbă din tremur
așteptarea
E ultima zi din noi
Întinde-mă răsărit
în noaptea dintre anii
cu gonguri
bătute în miezul coapselor
Când orele se sparg
de pereții unei îmbrățișări nevăzute,
apune în mine
tremurul secundei dintre două culori
Desenează-mi fiorul începutului
de trăire
într-o singură râvnă
și vei vedea cum coala albă a visului
se va undui felinic
pe cea de-a douăsprezecea
stea căzătoare.
Puține secole ne mai despart
de o porțiune întinsă de viață
în care tu și eu
aidoma unei legănări de vânt
vom picura tremurător
peste umbrele de zbor,
curcubeie verzi în albastru.


***

Noaptea
dansează
pe trupul gol al umbrelor
desfătări de simțuri
din roșul carnal,
hoțul unui vis
fură curbe imaginare
și desenează cu degetele umede
atingeri
în mine
curgi halucinant
îmbrăcând cu forme de foame
strigătul fecund al culorilor
cu luciul etericelor senzații
penelul desface
petale albe
de cântec
iar amestecul
verde de triumf
soarbe
seva albastră
a undelor
cambrate
pe pântecul
pânzei în dezgoliri
hipnotice
când mi-ai devorat liniștea
ca o fiară încolțită de lumină
am știut că
o culoare
ne va răscumpăra
cuvântul imaterial al înălțării.


***

Îmi adulmeci primăvara
ca pe-o pradă prinsă în năvoade de cer
te joci cu pletele timpului meu
modelând cercuri de adiere
dilatate într-o lumină albă.
la gura de vărsare
a vieții formelor
îmi sorbi
inocența pictată în femeie
mă desfaci în amestec de culori
aruncate pe șevaletului trupului
mirosind fecund a verde...
apoi te răzvrătești în nuanțe aprinse
decorând clipa cu o tușă de freamăt.
Nucleul facerii de noi
înflorește pe buzele opiumului
petale de inimă
iar tu,
floare mă renaști
în sărut de-albastră mântuire.
Lipit de tine
cuvântul îndrăgostește darul ofrandei
și îl leagă cu cratima dăruirii
de sensul
altarului.
continuăm să ne respirăm infinitul aerului
dintre două întrebări nerostite,
îmbătând visul himeric din noi
cu soarele ce străpunge
mirosul de azur
în tonuri nebune de crud.


***

Pletele negre ale cerului
cad oblic pe coapsa azurului
fecunda naștere de verde
arcuiește
foamea unui frison albastru
simțurile tresar
în dansul nupțial al îmbrățișării
iar seva unei încleștări de
vibrație nudă
modelează tăceri în spatele cuvintelor
degetele albe
se prind
de pântecul fertil al renașterii
unei trăiri de penel
și murdare de forma ta
amestecă
culoarea beției în creuzetul visării
mă abandonez viață la vernisajul
unei clipe de extaz
privind cum îmi pictezi zâmbetul
pe pânza ultimei petale de infinit.


***

Iarna conjugă întomnarea
cu prezentul vântului
suspinul ploii este adjectivul preferat al ramurilor
în curgeri de atribute uscate pe pereții umbrelor
funcția sintactică a neliniștii
etalează substantivul frig
într-o amorțeală ursuză
macii în culoare înfloririi
se așează în palma murdară de gri
pictând pe lacrima spasmelor
prepoziția cu sens de accusativus casus
a mai rămas în carapacea zilei de mâine
un singur punct
pe virgula ce încă se joacă
cu albastru.


***

În seara asta infertilă de zâmbet
sunetul nopții se cuibărește într-o ploaie greoaie
argintul straniu al tăcerii
picură eclipse în clarul de lună
tânguind arcușul soarelui
într-o oră de insomnie.
durerea facerii de gânduri
se zvârcolește
pântecul pământului avid de abis
naște o contracție dilatată de umbre.
mă tot adăpostesc într-un efect straniu
caut cu degetele semnul întrebărilor
și descopăr un deja vu disprețuitor
ca un sine
spulberat de un coșmar rătăcit.

Mai multe poezii și profilul autoarei aici: Mariana Grigore și Fericită că sunt femeie

Copyright © 2019 Mariana Grigore
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.



Un produs Blogger.