MARIANA GRIGORE - FERICITĂ CĂ SUNT FEMEIE


Poezie contemporană













Fericită că sunt femeie!


Sunt femeie până în esența 

mofturile mi-au rămas aruncate pe treapta
drumului către foc
tu,
aduni mișcările de felină ale hainelor
ce-mi cad de pe trup
privirea-ți alunecă pe coapse
te zbați între neputința de a fi
în pacatul ce știe că îmi ești

ochiul contradicțiilor

ai  vrea să-ți rătăcești degetele pe sâni
fără să înțeleagi furia emoției
ars de fragedul clipei,
timpul moare frumos
imortalizand abandonul
eu,
pășind pe jarul gândului tău
reinventez culoarea iubirii
fericită femeie.


Nu sunt piatră în călătorie

dacă aș umple toate buzunarele cu pietrele aruncate pe prundul liniștii

și-ar așeza trovanții prin valea plângerii
în timp ce mă gândesc la pietre

văd focul care a mistuit arca în noaptea Valpurgiei,
pe Noe, absent,

într-un cot de piatră seacă,
întreb soarele dacă apele mai curg
în nisipul acoperit de colb
și aflu
doar Pietrele de moară rămân


Poem despre Quo Vadis

ne-am întâmplat să fim în aceeași cădere...
eu coborând ștacheta unui țel neatins
tu,
căutând printre obstacole fără graniță
și întrebându-te de ce hotarul
are atâtea opriri în nodul drumurilor întretăiate

poate  ne pipăiam timpul cu dosul palmelor
ne adulmecam mirosul din ce-a rămas viu,
cu senzația de respirare prin gândul neirosit în cuvinte

probabilitatea aceasta cu atâtea posibilități,
palpa inexactitatea  certitudinii
că noi ne-am (ne)întâlnit
la ora fixă
a destinului din gongul exact
și totuși,
ne-am întâmplat să fim existență în care
visele  țes pe la colțuri,
găurile negre ale zilelor prea albe

așa am scris pagina lui quo vadis,
fără să căutăm printre noi
anii cu calendare care curg între anotimpuri
ce-au fost răspuns


Întuneric

uneori
stelele ți se par verzi
cand cauți zadarnic ironia sorții in lumina

cineva biciuie aerul roșu
altcineva lipește trotuarul
pe talpa urmelor adancite in colbul ce crede în nimic.

grimele
se așează pe față tradițională a smereniei
luând cu evlavie,
pios,
întuneric

se încălzește era glaciară
a lupilor flămânzi

iar țipă mieii

și iar ne miruim fruntea
cu patima de sânge
și iar ne dumnezeim
conștiința
cu semnul crucii
închinat la memoria uitarii
de mâine
și iar se făcu noapte...


Panoramă

din înaltul mansardei fără geamuri albastre,
se vede desfrâul
haosul
ce urcă zilnic pe scara de incendiu
(până și circul și-a lăsat flăcările
la gura de evacuare a biletelor expirate)
plouă ...
pe caldarâmul pașilor pierduți,
păsările caută sârma acrobaților orbi
când locurile de lângă zidul plângerii
sunt ocupate de mimica bufă

ceva a rămas acolo...

în mansarda soarelui
la colțuri de iluzii ploaia spală
reflexia rolurilor jucate la scenă deschisă,
cu grime aplaudând dezordinea absurdă

mansarda aceea,
cea mai clară reflecție a unui du-te vino
prin bâlciul
răsturnat ca un balast
cu umbre prea mari peste înălțimea mea


Păsări de pradă

simt oamenii  gheare înfipte în prada prăzii,
sfârtecând urma zborului

învațate să zboare
ștergând perpetuarea foamei
din alt cuib cu ouă de șerpi

când pleacă spre eclozarea paraziților din altă grimă,
oamenii aceea se îmbracă în lumină

dacă din preșul trecerilor peste pragul casei,
fac ștergare pentru schimbări la față

nu știu unde le este întoarcerea,unde plecarea,
unde rana din ochiul ce veghează înaltul șoimului,
unde  căderea ce urcă prapastia dintre azi și... a mai trecut un ieri
Nu știu
..........................................................................................
dar,
simt uneori oamenii  gheare tăioase!


Însetare de răsărit

Cu mâinile iederă
prinse de lanul de grâu
înflorind
spice de soare,
îți semăn
umbra luminii
la rădăcina răsăritului meu
cu flori albastre
mirosul zâmbetului
printre ruine albe
de Bacovia,
alungă
îndoiala vântului
din pribegia genunilor cu abur
Eu
te văd
cutreierând singur
pe străzile gândului
ce îmi construiește orașul
cu o singură stradă
Tu,
mă lași să trec
pe lângă caruselul
culorilor prea amestecate,
desenând pasul
desculț al
întoarcerii,
în cadențe fără zgomot
te simt,
în cealaltă jumatate
egala cu întregul
ce-mi seamănă umbra
la rădăcina răsăritului tău
cu flori albastre
și mă opresc...


Impuls filosofic în bine (ne)definit

binele
este o noțiune care rămâne perplexă
pe drumul pavat cu fapte bune,

ești la polul opus sufletului
când mintea naște monștrii dreptății
hotărâți să împartă suficiența în bucăți de falsitate
lui doar
eu știu”

și totuși,
binele există pe cântarul dintre rău și indiferenta

te întrebi
de ce diplomația binelui cosmetizat
nu-și spală grimele în alb
(răspunsul este filosofic în accepțiune de rol cu spatele la scenă)

binele...
un punct imaginar în spațiul teluric al lutului!?


Abandon

Creșteau prin casa
numai dimineți verzi
Ochiul contradicțiilor
privea cum îți rătăcesc degetele
pe trupul atât de
îngăduitor al dorinței
Freamătul se așeza
decis,
pe coapsa alba a abandonului,
cutremurând
și ultima rezistență
tipărită instinctual cu umbre
de voință
Atingerea
vie,
pulsatilă,
strânsă în corsetul șoaptei,
curgea ca o pată alba
peste lanțurile
rupte din clipe flamboaiante
Am rămas suspendată
dincolo de mine,
preț de un cer,
cu visele tremurânde
așteptând
să mă ude
o ploaie indescifrabilă de stele.


Hei, viață!

te provoc la iubirea ce-mi deschide pe rând
nasturii nopților cu luna plină.
bate-mi în sufletul eclipselor cu pumn stelar

aruncă-mi în absurda (ne)naștere ,
gândurile ce-au  plecat capul
te aștept de când m-am reîntors
în acel eu de care și fugile s-au împiedicat,

și urmele s-au întins
pe albul lăptos al drumului fără umbre,
și demonii tăi și-au ascuns iadurile printre raiuri
pierdute în prea multe nume

Hai, viață,

ciocnește cu mine un pahar
din iubirea ce soarbe însetarea
desfătarea potirului!
In vino veritas” fiind miza ce-o pun pe masa
clandestină a uitării.
nu te sfii!
să spargem paharele
ultimei distanțe ce desparte


Mai multe poezii și profilul autoarei aici: Mariana Grigore
Citește mai multe poezii aici: Ce, sau cine ești iubire?

Copyright © 2020 Mariana Grigore
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Un produs Blogger.