VAVILA POPOVICI - POEZII DE DRAGOSTE

Vavila Popovici: Sunt oameni care știu ce înseamnă dragostea! Unii nu o pot explica, fiindcă este un sentiment puternic, pe care îl trăiesc mulți dintre noi, adevărat, cu intensități diferite, dar nu suntem lipsiți de el. Viața nu poate fi concepută fără dragoste. Este o atracție a sufletelor, a ceva aflat în apropierea noastră sau chiar la depărtare de noi. Dragostea este o formă, o formă de adevăr, iar adevărul se află în același plan emotiv cu frumosul. Cu cât o ființă evoluează, cu atât mai mult ea caută să își manifeste dragostea în frumusețe, într-o formă spirituală. Simbolul dragostei este inima și acest simbol datează dinaintea epocii de gheață, reprezentând un semn al apropierii, afecțiunii și iubirii. (Citește eseul în întregime aici: Lipsa dragostei)

Dintr-un concert de îngeri

Iubirea cea dintâi e niciodată moartă,

deși-i născută din spumă pură

de valuri risipite.

Trăiește în adâncuri de mare-ntunecată,

cu forțe neștiute, calme și-adormite.

Iubirea cea dintâi e niciodată moartă!

E cea dintâi vioară

dintr-un concert de îngeri.

Poveste de iubire

Un bărbat îmi aducea flori.

Îl așteptam în fiecare zi.

Îi auzeam pașii și el îmi aducea

flori albe și roșii.

Odată am murit visând că dormeam

și bărbatul iubit

îmi aducea flori albe și roșii.

Astăzi continui să mor

visând la bărbatul iubit

care-mi aducea flori albe și roșii.

Destin

Cu un diamant

ai tăiat în mine până în adâncuri

și-acum năvălesc credințe tari,

necunoscute.

Cu un singur cuvânt

ai pus nemurirea în locul țărânei

și-acum mă scald

în razele unui alt soare.

Cine ești?

Cine ești de vii noaptea somnul să mi-l furi?

Ca din povești mi-aduci fior, aduci un vis;

plecând în zori lași un abis,

neîncetat mă tulburi.

Iar când lipsești în clipe osebite,

înfrigurată eu te caut și mi-e teamă

că ai pierit și nu-mi dau seamă,

de ești un vis ascuns în gânduri ostenite.

Doar în poezie, în singurătate

poți cuprinde

raza cea mai albă a inimii curate

și dorul crud, neiertător și viu.

Iubitul meu

Somnul mi-l tulburi cu imagini de vis,

alteori îmi trimiți dorul de scris.

Cuvintele se transformă în lacrimi,

mintea fuge spre-întinsele patimi.

Sufletu-mi spune că toate-s deșarte,

o, Doamne, ce-ntunecat abis ne desparte!

Și totuși dragostea vine, nu știu,

din pământ, din cer sau pe ape

și gândul incert ce-l văd rătăcind,

frânghie de mătase îmi pare,

de care-aș dori să mă prind.

Iubitul meu,

uneori îmi trimiți dorul de scris,

alteori somnul mi-l tulburi

cu imagini de vis…

Iubirea mea târzie

Iubitul meu

cu trupul cald și sărutat de soare,

mi-e dor în ochii-ți să mă scald

ca-n mări fără hotare.

Să dorm pe pieptul tău robust,

Și păru-mi blond să-ți fie

veșmânt sub care să te-ascund,

iubirea mea târzie.

Citește aici poezii din antologia de autor: O mie și una de... poeme
Citește poezii din volumul: I raise this cup to love/ Închin acest pahar iubirii 
Mai multe poezii și profilul autoarei aici: Vavila Popovici, Sufletul toamnei

Website: Vavila Popovici – Poezie, Proză, Însemnări

Copyright © 2018 Vavila Popovici

Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.