VAVILA POPOVICI - O MIE ȘI UNA DE... POEME


VAVILA POPOVICIVavila Popovici – O mie și una de… poeme (antologie publicată în SUA, 2016):  Înnăscută la 24 ianuarie 1935, la Noua Suliță - Hotin, în Nordica Bucovină, azi Ucraina, o vom numi cetățean de onoare al Limbii Române așa cum o definea Mateevici, comoară, însă din adâncuri reîntrupată, șirag de piatră rară. Înșirte mărgărite…, la venerabila vârstă a număratului d-sale an 80. Pentru Doamna Vavila Popovici, sper că evocarea mea nu e o impolitețe, ci un elogiu. Prezenta antologie lirică, în proprie selecție, are acel ultra - simț de inginerie a sufletului, cumva complementar specializării universitare, - Politehnica Iași, Borzești, Pitești...- în anii sinistrului experiment Pitești la sub-scară națională… (...) Poezia vârstei de mijloc trece inefabil în zonele nocturne ale Memoriei, străluminând metafizic… Poemele devin vase comunicante, clepsidre, metaforic zicând. Citind-o, între Ultima piruetă, Poemele iubirii, Cartea mamei, - feminism pur!- , Nopți albe, Vavila Popovici ne este cea aproape de departe, nu o poetă a Exilului, ci una a apartenenței la limba natală, prin trăinicia unui suflet generos, iubitor și neîngenuncheat de vitregiile istoriei alienante, demnă a dăinui prin Opera Sa, vezi site-ul 35 de cărți, ca un fagure!- în Pleiada Scriitorilor Români. Am scris acestea în dimineața de 26 dec. de Ziua Recunoștinței în U.S.A. Citiți și vă bucurați. (extrase din recenzia "Poezia suspinelor strigate și a străluminării" semnată de poetul, publicistul și prozatorul Eugen Evu)


Așa sunt eu

Trec deseori prin peisajul ruginiu al pădurii,
ascult glasurile jalnice ale nimfelor
rostindu-ţi numele sfâşiat în silabe,
văd luminile amare ale toamnei,
aud acordul gamei minore-n care
ploaia-şi încearcă sunetul
și râsul cinic al vântului nervos îl aud
venind în valuri, mișcând frunzele copacilor…
Aşa sunt eu, iubitul meu!
Număr clipele ce trec cu incerta lor stare,
șoptesc cu-nfrigurare:
S-a dus vara dragostei noastre! E toamnă!
Toamna pădurii bogată în şoapte de dor,
toamna sufletului încărcat de ecouri,
toamna inimii cu bătăi disperate.
Aşa sunt eu, iubitul meu!
Dau crezare și vântului, şi ploii-acestei toamne.
Poate de aceea, deseori,
primesc în dar fiori şi lacrimi…


De unde Să fi știut?

Aş vrea ca poemul meu
să-şi facă loc în inima ta,
precum rugăciunea;
să adormi cu el când voi lipsi,
îmi spuneai.
În faţa mea te  aruncai,
îmi dezveleai genunchii rotunzi şi reci
şi mi-i sărutai;
mi-era aşa de bine şi de cald,
ca şi cum soarele ar fi sărutat pământul...
Îmi cuprindeai mâinile, palmele
şi-n căuşul lor lăsai alte săruturi...
Era un bun rămas!
De unde să fi ştiut?
Astăzi, poemul tău
e-n inima mea, precum rugăciunea.

O MIE ȘI UNA DE... POEME


Miezul unei nopți de vară

Venus, ca un peştişor cu solzi argintii
pluteşte în bolul ceresc.
Stăpână a simţirilor noastre,
deschide festivitatea nopţii,
invitând la dans stelele.
În odaie, lucrurile se agită tainic, discret –
neostoita lor mişcare!
Din când în când îmi vorbesc.
Se mai arde un bec, mai scârţâie parchetul,
mai cade o faianţă, începe să picure un robinet,
crapă un pahar sau o farfurie,
cedează un cui (s-a mai întâmplat!),
se deschide o fereastră la chemarea vântului,
şi... e bine!
E bine când se enervează prietenii
şi rup tăcerea,
şi-ntrerup zborul pasărei albastre...
Mai trozneşte lemnul bibliotecii,
mai cade un prizonier din poziţia lui de drepţi,
se mai aude câte un oftat
din tablourile cu chipurile celor dragi –
plecaţi, unii definitiv, alţii temporar;
petalele florilor din glastre se mişcă abia perceptibil,
fotoliile stau cuminţi în aşteptarea unui trup cald.
Canapeaua, cu moliciunea ei,
găzduieşte prietene fidele ce preiau şi păstrează
căldura trupului, odihnesc oasele.
Perdeaua, ca un văl de mireasă,
acoperă goliciunea pereţilor îmbătrâniţi.
De obicei vorbesc singură (se spune că nu e bine!).
Acum tac, să nu trezesc tăcerea.
Mă plimb prin odăi, mă uit în oglindă
(se spune că e bine!),
chipul îmi pare străin, dar atât de real;
ating oglinda, e rece.
„Singurătate, geometrie, eternitate!”
Ies pe balcon, luminile apartamentelor
s-au stins demult.
În acvariul nopţii, peştişorul auriu se-ascunde
printre frunze;
greierii cântă, un câine latră.
Aş vrea să am aripi, să zbor prin fereastră,
aş vrea să fiu nor, să mă plimb pe cer,
să întâlnesc luna, să dansez cu o stea,
să-mbrăţişez pământul...
Ceasul numară insensibil secundele, minutele, orele,
eu supravieţuiesc prin răbdări şi vise...
„Singurătate, geometrie, eternitate!”


Stampă

Mă ascund sub frunzişul unui copac.
Gândurile frumoase demult m-au trădat!
O ploaie măruntă vine să-mi ţină de urât,
picăturile îmi mângâie trupul,
îmi amintesc că încă mai trăiesc!
Frunze rănite, însângerate,
se desprind din ramuri tremurând.
Melancolia toamnei curând cucereşte spaţiul.
Sufletul însetat de iubire
murmură obsedant cuvinte,
crengile se roagă, fac mătănii,
şi vântul, ca un clopot cu bătaie lungă,
ajută cuvintelor să curgă…


Sufletul toamnei

Pasărea universului trece
bătând din aripile ei necuprinse,
fluierând, venirea toamnei atenționând.
Copacii dorind odihna, cămările, cuinile închid.
Natura toată își ridează fața.
Smerite, crengile în rugăciuni se apleacă,
ușor psalmodiind.
Frunza-și schimbă culoarea,
se-aruncă din copaci parașutând,
cade pe pământ strigând: „Nimic nu mai sunt!”
Vântul o-aleargă, eu o strig:
„Frunză nebună unde vrei s-ajungi?”
Și frunza se rotește, grațios se rostogolește
într-un dans al asfințitului,
pregătind întâlnirea cu zeul Pământului.
Și cum să nu iubești sufletul toamnei?

Mai multe poezii și profilul autoarei aici: Vavila Popovici
Citește aici mai multe poezii: Vavila Popovici – Poezii de dragoste
Citește poezii din volumul: I raise this cup to love/ Închin acest pahar iubirii 

Copyright © 2018 Vavila Popovici
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.



Niciun comentariu

Un produs Blogger.