IRINA LUCIA MIHALCA - CÂNTECE DE DRAGOSTE


CÂNTECE DE DRAGOSTE















Irina Lucia Mihalca – Cântece de dragoste: La Irina Lucia Mihalca, lumina e zidire lirică, majestate ființială, punct și contrapunct. Blazonul acestei poezii pare să fie iubirea, viața e o simplă diatribă, doar dragostea e frisonul fonognomonic. Nu există rateuri în acest imagism de efecte, trama ideatică fiind și ea un proiect vizionar. Demitizările, mereu surprinzând incasant zona acestor confesiuni abisale despre „construcția” universului din sentimente și emoții, aur ființial, soare și surâs, sunt parte dintr-un discurs interogativ bine pus la punct. Reveriile convertesc meditația în vis frenetic, eul evocă, uneori emoțional-sarcastic, până și memoria puberă, filiera clasicizantă e însă foarte bine voalată și modernitatea acestei lirici arată o prospețime de invidiat între candidații de promoție la un podium al celor mai buni dintre cei mai buni. (extrase din prezentarea semnată de poetul și criticul literar Ionel Bota pentru secțiunea Irina Lucia Mihalca din antologia Cercul Poeților”, volumul II, editura Colorama, Cluj-Napoca).


Un cântec de dragoste
 
 În tăcere, un vis te animă.
 Timpul - o foiță subțire.
 Scăldat în culori 
 pe care nicio realitate
 nu le va ști, pictezi viitorul.
 
 În alte locuri merg trenurile 
 în care nu ne urcăm,
 în alte cărări 
 se bifurcă drumurile 
 pe care nu le parcurgem.
 
 De fiecare dată când te privesc
 îți zâmbesc, spunându-mi: 
 ce minune, întâlnirea noastră!
 Din tine lumina
 radiază aroma bunătății
 și luna tremură verde-smarald,
 ca și cum nestinsă 
 e flacăra ce totul ar arde.
 
 De fiecare dată când mă privești
 îmi zâmbești agale
 (cum numai tu știi să-mi zâmbești),
 spunându-ți:
 ce minune, întâlnirea noastră!
 Din mine lumina radiază pacea
 și soarele dogorește intens,
 ca și cum în oglinzile oceanului 
 ne-am reflecta.

 Vechi șoapte picură în veșnicie.
 În ochii tăi tot cerul văd,
 un cântec de dragoste 
 e gura ta,
 o mânză sălbatică îmi e inima.


Cutreierând cerul din ei
 
 O dimineaţă luminoasă, în surdină 
 se-aud acorduri lente de jazz în măsuri nedefinite, 
 purtând amintirile vieţii, un om şi o femeie 
 îşi beau ceaiul verde cu aroma de rodii, 
 ascultă marea zbuciumată,  
 în zare privesc pescăruşii gălăgioşi 
 şi valurile înspumate, 
 în aer persistă miresme de apă sărată.
 
 Ar vrea să-i spună de dragostea lui, 
 de tot ce-a păstrat de atâta timp,
 briza îi poartă departe 
 cântecul inimii,
 îi priveşte păpădiile 
 din zâmbetul ei tulburător
 mângâiate de
 invizibilul dans al universului,
 îngemănare de dorinţă,
 picături de vis, 
 o vibraţie în tot corpul, 
 un tăvălug de foc, 
 fiorii îl cuprind,
 sărut inspirat prin tăceri,
 oglindă concavă, un văl de lumină, 
 surâs rătăcind prin univers, 
 căutând iubirea...
 
 Pe firul gândului ei tresare inima lui.
 Din inimă în inimă, undele se propagă.
 Aproape unul de altul
 sunt îmbrăţişaţi de mantia iubirii. 
 Soarbe o lacrimă, netezeşte
 un surâs şăgalnic şi-l respiră intens. 
 Un templu pentru calea lor!
 
 Păsări în zbor, cuvintele curg 
 de la unul la altul,
 o lună pictată, 
 o flacără aprinsă în noapte.

 În pânza timpului dulce-amărui, 
 unind durerea cu iubirea, 
 clipa cu speranţa,
 fixează eternitatea timpului trăit...


Raza de soare

 Mâinile tale, gura ta, pielea ta
 au mireasma luminii,
 cred că,
 tu
 ești
 raza mea de soare.


Tăceri delicate
 
 Din țesătura viselor adormite biruie timpul,
 un poem nescris vreodată se naște,
 tăcerea umple întunericul, 
 iar întunericul umple tăcerea.
 Unde sunt eu? Unde ești tu?
 
 Prin umbrele genelor,
 un dialog al inimilor, un dialog al privirilor,
 un dialog de mătase al atingerilor,
 prin ochii lor,
 un sentiment nou înflorește.
 Unde sunt eu? Unde ești tu?
 
 De la o tâmplă la alta, lipite de scoicile urechilor, 
 ușoare ca păsările, ușoare ca norii,
 sunete tandre se-nalță, coboară, 
 și se risipesc în ei înșiși, 
 sângele de primăvară pulsează,
 în torentul inimii, cuvintele
 vin și se pierd
 prin porțile cerului,
 rostogolite
 ca niște mărgele.
 Unde sunt eu? Unde ești tu?
 
 Trăiri neștiute licăresc necontenit,
 așteaptă și cheamă,
 trăiri necontenite
 se-oglindesc,
 suferă, se zbat
 și se-așteaptă
 în onduleuri
 înalte și joase, 
 aproape insesizabile, 
 în cer se reflectă,
 se-avântă 
 și-și poartă zborul
 prin fâlfâirea
 aripilor inegale
 ce întrețin miracolul
 unei povești de iubire.
 
 În nori e o spărtură.
 Lumea toată 
 a prins 
 glas, lumină și viață...


Copyright © 2018 Irina Lucia Mihalca
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.



Niciun comentariu

Un produs Blogger.