IRINA LUCIA MIHALCA - CÂNTECE DE DRAGOSTE

Irina Lucia Mihalca – Cântece de dragoste: La Irina Lucia Mihalca, lumina e zidire lirică, majestate ființială, punct și contrapunct. Blazonul acestei poezii pare să fie iubirea, viața e o simplă diatribă, doar dragostea e frisonul fonognomonic. Nu există rateuri în acest imagism de efecte, trama ideatică fiind și ea un proiect vizionar. Demitizările, mereu surprinzând incasant zona acestor confesiuni abisale despre „construcția” universului din sentimente și emoții, aur ființial, soare și surâs, sunt parte dintr-un discurs interogativ bine pus la punct. Reveriile convertesc meditația în vis frenetic, eul evocă, uneori emoțional-sarcastic, până și memoria puberă, filiera clasicizantă e însă foarte bine voalată și modernitatea acestei lirici arată o prospețime de invidiat între candidații de promoție la un podium al celor mai buni dintre cei mai buni. (extrase din prezentarea semnată de poetul și criticul literar Ionel Bota pentru secțiunea Irina Lucia Mihalca din antologia “Cercul Poeților”, volumul II, editura Colorama, Cluj-Napoca).

Un cântec de dragoste

 

 În tăcere, un vis te animă.

 Timpul - o foiță subțire.

 Scăldat în culori 

 pe care nicio realitate

 nu le va ști, pictezi viitorul.

 

 În alte locuri merg trenurile 

 în care nu ne urcăm,

 în alte cărări 

 se bifurcă drumurile 

 pe care nu le parcurgem.

 

 De fiecare dată când te privesc

 îți zâmbesc, spunându-mi: 

 ce minune, întâlnirea noastră!

 Din tine lumina

 radiază aroma bunătății

 și luna tremură verde-smarald,

 ca și cum nestinsă 

 e flacăra ce totul ar arde.

 

 De fiecare dată când mă privești

 îmi zâmbești agale

 (cum numai tu știi să-mi zâmbești),

 spunându-ți:

 ce minune, întâlnirea noastră!

 Din mine lumina radiază pacea

 și soarele dogorește intens,

 ca și cum în oglinzile oceanului 

 ne-am reflecta.

 Vechi șoapte picură în veșnicie.

 În ochii tăi tot cerul văd,

 un cântec de dragoste 

 e gura ta,

 o mânză sălbatică îmi e inima.

Cutreierând cerul din ei

 

 O dimineaţă luminoasă, în surdină 

 se-aud acorduri lente de jazz în măsuri nedefinite, 

 purtând amintirile vieţii, un om şi o femeie 

 îşi beau ceaiul verde cu aroma de rodii, 

 ascultă marea zbuciumată,  

 în zare privesc pescăruşii gălăgioşi 

 şi valurile înspumate, 

 în aer persistă miresme de apă sărată.

 

 Ar vrea să-i spună de dragostea lui, 

 de tot ce-a păstrat de atâta timp,

 briza îi poartă departe 

 cântecul inimii,

 îi priveşte păpădiile 

 din zâmbetul ei tulburător

 mângâiate de

 invizibilul dans al universului,

 îngemănare de dorinţă,

 picături de vis, 

 o vibraţie în tot corpul, 

 un tăvălug de foc, 

 fiorii îl cuprind,

 sărut inspirat prin tăceri,

 oglindă concavă, un văl de lumină, 

 surâs rătăcind prin univers, 

 căutând iubirea...

 

 Pe firul gândului ei tresare inima lui.

 Din inimă în inimă, undele se propagă.

 Aproape unul de altul

 sunt îmbrăţişaţi de mantia iubirii. 

 Soarbe o lacrimă, netezeşte

 un surâs şăgalnic şi-l respiră intens. 

 Un templu pentru calea lor!

 

 Păsări în zbor, cuvintele curg 

 de la unul la altul,

 o lună pictată, 

 o flacără aprinsă în noapte.

 În pânza timpului dulce-amărui, 

 unind durerea cu iubirea, 

 clipa cu speranţa,

 fixează eternitatea timpului trăit...

Raza de soare

 Mâinile tale, gura ta, pielea ta
 au mireasma luminii,
 cred că,
 tu
 ești
 raza mea de soare.

Tăceri delicate

 

 Din țesătura viselor adormite biruie timpul,

 un poem nescris vreodată se naște,

 tăcerea umple întunericul, 

 iar întunericul umple tăcerea.

 Unde sunt eu? Unde ești tu?

 

 Prin umbrele genelor,

 un dialog al inimilor, un dialog al privirilor,

 un dialog de mătase al atingerilor,

 prin ochii lor,

 un sentiment nou înflorește.

 Unde sunt eu? Unde ești tu?

 

 De la o tâmplă la alta, lipite de scoicile urechilor, 

 ușoare ca păsările, ușoare ca norii,

 sunete tandre se-nalță, coboară, 

 și se risipesc în ei înșiși, 

 sângele de primăvară pulsează,

 în torentul inimii, cuvintele

 vin și se pierd

 prin porțile cerului,

 rostogolite

 ca niște mărgele.

 Unde sunt eu? Unde ești tu?

 

 Trăiri neștiute licăresc necontenit,

 așteaptă și cheamă,

 trăiri necontenite

 se-oglindesc,

 suferă, se zbat

 și se-așteaptă

 în onduleuri

 înalte și joase, 

 aproape insesizabile, 

 în cer se reflectă,

 se-avântă 

 și-și poartă zborul

 prin fâlfâirea

 aripilor inegale

 ce întrețin miracolul

 unei povești de iubire.

 

 În nori e o spărtură.

 Lumea toată 

 a prins 

 glas, lumină și viață...

Citește mai multe versuri semnate de poeta Irina Lucia Mihalca aici: Irina Lucia Mihalca – Cerul din inima mea, Irina Lucia Mihalca – Dincolo de luntrea visului, Irina Lucia Mihalca – Pagina de autor, Irina Lucia Mihala - Atingerea cerului, Irina Lucia Mihalca - Ceea ce rămâne, Irina Lucia Mihalca - În căutarea iubirii, Irina Lucia Mihalca - Dincolo de ape

Copyright © 2018 Irina Lucia Mihalca

Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.