MIHAELA AIONESEI - DUMINICĂ, ÎN OCTOMBRIE

Mihaela Aionesei - Duminică, în octombrie (Editura Neuma, 2023): Mihaela Aionesei este o poetă care scrie cu o anumită violență, fără a se cruța nici pe sine. E forma ei de a masca duioșia printr-o ofensivă continuă. Să nu credeți nimic din ce scrie poetul! - cere ea cititorilor. Poemul lui e o capcană de prins inimi. Astfel, autoarea și-a luat măsuri de precauție înainte de a afirma un adevăr: se află, da, într-o campanie de cucerire, la vânătoare de inimi. De aceea, spre deosebire de ea, vă îndemn: credeți tot ce vă spune această poetă! (Horia Gârbea)

 

Rodia și rodierul

Amurgul ne absoarbe
cu o gură avidă de trupuri
stelele cad pe așternutul verde
pregătit de câteva mierle
n-ai cum să te împotrivești
când fluturii tropotesc
să scuture pământul de flori
sechestrați într-o amintire
fără leac vom călători îmbătați
de aroma rodiei
bănuită a buzelor împreunate
un elixir al zeilor
interzis pământenilor
din care vom gusta
până la îndestulare
în visul nocturn ce
ne bântuie până la
abandonare

Fii tu pentru o clipă
inima mea în inima ta uitată
privirea aproape pierdută
dincolo de galaxii
mâna care iubește tot ce ating
pentru că într-o zi de toamnă
ai lăsat să-ți scape în palmă sărutul
ca un fluture valsul meu
pe fruntea lunii
ca o candelă aprinsă
mersul tău înaintea furtunii
să ne lăsăm cuprinși
doar când ne vom simți
de mistuirile dintâi
aproape stinși

Inima mea – o rodie
cu șase sute treisprezece rubine
strânse chiorchine
din ele țâșnesc licori amețitoare
să bem împăcați moartea aceasta
curând vom aluneca
pe drumul mătăsii
înfășurați în mantii roșii
nu te teme
închide ochii
vom învăța să locuim
în tăcere
într-o singură inimă
a mea sau a ta
nu mai contează
nimeni nu ne va alunga din
raiul promis

 

Să amânăm încă o toamnă
căderea în mirajul
acestei treceri prin noi
ca și cum am sta
în fața unui șemineu
cu câteva lumânări aprinse
savurând cel mai râvnit fruct
de pe vremea zeilor
dulce-acrișorul celor
șase sute treisprezece
boabe roșii sechestrate
în pereții albi
ne vor învăța răbdarea
de a ne savura
pe rând adâncimile
încet ca și cum am păși
pe umărul unui curcubeu
răsărit special
pentru a ne coborî
în apele tulburi
ale uitării de sine
în peșterile cu lilieci
ale temerilor noastre
asaltați de multul lăsat
cu generozitate la îndemână
ca raiul dăruit
primilor îndrăgostiți
pentru a ne pune
la încercare inimile
ispitite de parfum
suflă tu mai întâi să vedem
cine e coasta cine lutul
eu voi aștepta
în deplină liniște
întruparea

Eu rodie, tu rodier
ne îmblânzim pe rând
mâinile cuprinse
de neastâmpărul verii
rănile cicatrizate
într-o floare de lotus
buzele pe care n-au înnoptat
fluturi însetați niciodată
teama de a sta deasupra flăcărilor
fără să ardem clipa
e o artă să știi dărui
și să-ți rămâi pe de-a-ntregul
pentru o dată viitoare
între noi șovăiala
e la fel de savuroasă
ca licoarea de rodie
băută cu înghițituri mici
într-o seară de mai
în sanctuarul inimii
acolo unde se desăvârșesc în taină
fiorii amânatei căderi
 

Să depășim întristarea
acestui sfârșit neașteptat pe scena vieții
înconjurat de spirite întunecate
niciun îndrăgostit n-a murit la fel
unii au luat otrava în doză unică
alții și-au prelungit agonia numărând
coastele în fiecare femeie
întâlnită pe stradă
doar pentru a se vindeca de
unica lipsă

Azi desfac în două
rodia de pe masă
jumătățile izbucnesc în râs
de coacerea semințelor
număr și savurez stropii rubinii
continuă să numeri și tu
la capătul fructului
mă vei găsi cu toate
camerele inimii deschise
să împlinesc amurgului soarta
tu rodie, eu rodier.


Citește mai multe poezii și profilul autoarei aici: Mihaela Aionesei
Citește aici: Mihaela Aionesei – Stepele tăcerii

 

Copyright © 2023 Mihaela Aionesei
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.