IRINA LUCIA MIHALCA - ÎN CĂUTAREA IUBIRII

- Oare, ce este iubirea? l-a întrebat Ea... - Acel punct de topire sau atingere a luminii şi a stelelor cu mâna, împlinirea şi completarea întregului! La baza tuturor stă străfulgerarea! Iubirea durează cât strigătul unui luceafăr ce se stinge în mare! Ar trebui să-i facem loc şi confort deplin în dorul nostru intim! a redat El...

- Da, energia iubirii e vitală mai ceva decât aerul, apa, hrana! a spus Ea....- Ca să mă înţelegi trebuie să fii pe scară cu mine sau mai jos! Acum depinde unde mă aflu eu! Singura moarte dulce, este din iubire! a răspuns El.

- Şi, oare, ce le lipseşte oamenilor să păstreze iubirea, emoţia ei? a întrebat Ea... - Iubirea nu este perfectă niciodată, adică de aici până aici! Dacă nu au un centru, în zadar este tot! Mulţi nu au curajul să dărâme un zid! Acolo unde-i libertate este motiv de creaţie a sufletului! Iubirea nu există, există doar o continuă căutare a ei! i-a răspuns El... - Un vis! În rest suntem pe-aproape sau doar e în noi, pe scări diferite! a completat Ea... (extras din volumul în pregătire “ELEGII pe firul gândului călător”)

Rostire

Cu privirea te caut, inimile

sunt făcute

să plutească în ceilalţi

pentru a da existenţă şi identitate,

asemeni buzunarelor lunii

care sunt pierdute

pentru a locui în ea.

În vis te-ai cufundat,

stelele s-au ciocnit

și galaxiile

se învârt în ritmul lor.

Pe marginea apei ne plimbăm.

În tăcerea fertilă, printre liniile lungi,

de improvizaţie liniară,

se-aude

o melodie suavă, înflăcărată,

de o sensibilitate delicată,

ca o baladă.

În timp ce se înclină

și sărută râul,

o salcie

își împrăștie frunzele

pentru a câștiga

viață ramurilor,

atingându-ne cu blândețe.

Procesul se repetă.

Din această scenă,

natura pasiunii

este descoperită în slavă.

Vocea ta este o bijuterie în sufletul meu.

Dintr-o spirală te deschizi,

îmbrățișezi imprevizibilul

și înveți să-ți deschizi echilibrul.

Ceva se pierde brusc,

dar pierderea e însoțită

de un dor sfâșietor.

Dincolo de ușile deschise,

privim spre depărtări

umbrele

ce ni se-ascundeau,

închideri

și deschideri curg

într-o armonie copleșitoare

și Cerul coboară, revărsându-se.

Ai în tine puterea regenerării,

a înălțării pe aripi,

a unirii aripilor cu aripi,

formând planoare

ce plutesc pe melodia cerului.

Contopit cu tine te unești cu viața.

Între cuvânt și lumină

există doar un spațiu gol.

Lacrima ploii, lacrima stelelor,

lacrima Cerului,

lacrima Omului,

picături rotunde

prin care

ni se preling

emoțiile, oglindindu-ne.

Semne primordiale

Cu ea în gând.

O clipă, o clipă voluptoasă!

Locul unde zidurile se topesc.

Fiecare undă – catifea netezită cu căldura buzelor

înmuiate

de catifeaua fierbinte.

Crud, dar cald, verdele atins de ea devine fierbinte.

Străbați câmpia spre izvoarele secrete.

În prezența râurilor învolburate,

liniile curbe devin spirale unghiulare.

O ridici în trepte efervescențe,

netrăite, încă,

spre culmi necunoscute,

spirală cu volute multiple,

îmbrățișate-n lanț, în oglindă.

Apa și viața!

Vrei să-i guști fiecare strop,

vibrând cu un val de căldură,

coloană romboidală, în zig-zag,

două scări

– una să urci spre Cer

și una să ajungi spre Pământ,

fulgerul prin care Cerul

a dăruit omului Focul.

Cu întreg Universul comunici.

Cu ochii acoperiți, un somn adânc,

pierdut în vise galopante.

Urmărești linia trupului – o plutire între buzele

și brațele visului

accentuate de fântână,

un unghi și sensul vieții.

Linii paralele,

doar in prezența apei e posibilă viața.

Un vis. Ea are cheia.

Un semn ceresc ți-a țesut și cusut.

Un cerc – mișcarea fără de început și sfârșit.

Și mâine ai zbura!

Sărutul

 

Imprevizibile sunt clipele. 

Până la întâlnirea noastră, imponderabile,

își așteaptă, tăcute,

timpul și locul,

zborul și visele din stele.

Fără aripi, fără pânze, fără vânt.

Acum știi, ele vin odată cu tine, prin tine.

Căutare. 

Rătăcire. 

Bucurii și lacrimi.

 

În noapte, îți ascult bătăile, respirația, gândurile.

În urmă lași totul.

- Dă-mi mâna, deschide-ți aripile!

 

Când mâinile ni s-au atins, 

cuvintele invizibile țâșnesc din inimi pe buze,

ca o explozie între lumină și întuneric

sau, poate, 

a fost suficient

doar o scânteie divină 

să ne aprindă flăcăra 

atât de fragilă și totuși, puternică.

 

Dincolo de timp, realitate și vis.

Magie. Extaz și pasiune. 

Lumină.

Infinit.

Furaţi de-un nou anotimp

 

Ploaia redă seminţei creşterea de viaţă însăşi.

Auzi cum bate ritmic miezul în lemn?

Cu mine te-opreşti în linişte

pentru a uita de tine,

inima mea e lipită de inima ta,

îţi ascult respiraţia, e-aceeaşi ca a mea.

Umbrele cad în adâncurile acestui preludiu. 

O mare de sunete!

Auzi foşnetul şi cântul frunzelor,

ca o trecere prin noi,  

în timp ce crengile salciei

ne-ating

şi-n dansul lor ne urcă la cer? 

Unde eşti? Delir printre ape.

Furaţi de-un nou anotimp

asculţi cum creşte clipa?

O respiraţie ne ridică pe aripi de vânt,

un fluviu pe pagini de dor

este poemul nostru.

 

Prin dezmierdări de cuvinte, furtună de dorinţe, 

tu, femeie-floare, până la carminul fluturilor 

îl ameţeşti sorbind lumina 

ce curge 

din râul de flăcări.

Scăldaţi în soare ne regăsim 

în fiecare cuvânt, în fiecare punct, 

în fiecare semn 

şi spaţiul necuprins dintre ele.

Curcubeul de tăceri amestecă

infinitul cu magia luminii,

locuind oceanul, 

izvoarele Cerului ne contopesc,

se-nchină altarelor vieţii,

înălţând ruguri de flori viselor.

Cu mâna atingi 

culorile răsăritului şi-ale apusului.

 

Tot ce ştim acum – cuvintele rămân în noi

pentru toată viaţa!

Nu pleacă, continuă să păşeaşcă cu noi,

în tăcere, asemeni celor plecaţi!

Pribeag printre frunzele toamnei 

priveşti copacii,

străbaţi o stradă lungă, 

simţi şi pătrunzi în carne

lumina

din câmpiile

cuvântului întemniţat,

în diamant pur poartă un sunet,

printre tărâmuri de ape

construieşte contratimpi,

accente ritmice, sincope...

 

În palmă, linia destinului

– linia noastră –

o atingi diafan

ca pe o gamă armonică,

ţi-e teamă de pauza

dintre cele două momente,

totul începe să se zbată în tine. 

Aşezată acolo unde e cumpăna vieţii 

pentru a-i da un sens 

intru în tine

pentru a-mi găsi locul.

Simţi că te pierzi şi regăseşti,

în acelaşi timp,

cuprinzându-mă.

Priveşti în ochi durerea 

şi laşi pe cineva să te iubească.

Uneori un semn este doar un semn, 

uneori un punct este doar un punct,

uneori un spaţiu este doar un spaţiu,

uneori un cuvânt este doar un cuvânt.  

Dacă lumea este un labirint

unde-i vei găsi harta? – te-ntrebi. 

Când Moartea ne cântă

suntem pe-aceeaşi undă. 

Deoparte pluteşte Cartea pierdută, 

arsă, regăsită, rescrisă apoi.

Un clopot de apă 

ni se-nchide deasupra,

în tâmple zvâcneşte ochiul de peşte.

Prin colţii morţii urci pe scara vieţii,

cu fiecare clipă

provoci intervale întinse,

reinventezi comori

să-ţi continui drumul, 

dezveleşti adâncul. Acolo eşti viu!

 

Pe masă, într-o altă lume, citesc pe-o foaie:

- Bine te-am regăsit, iubito!

***

mă uit pe geam

şi nu te văd.

îmi beau cafeaua.

nu eşti în zare.

pendula ticăie a sfârşit de an.

viaţa are formă de sferă gotică.

ce face irina?

e fericită?

mă inviţi la dans.

vibrez, vioară de cremona.

piruetele ne duc narcotic într-un timp colorat.

mă priveşti în ochii mei asiatici, adânci.

labirintul plin de rouă

foşneşte nostalgic.

Citește mai multe versuri semnate de poeta Irina Lucia Mihalca aici: Irina Lucia Mihalca – Cântece de dragoste, Irina Lucia Mihalca – Cerul din inima mea, Irina Lucia Mihalca – Dincolo de luntrea visului, Irina Lucia Mihalca – Pagina de autor, Irina Lucia Mihala - Atingerea cerului, Irina Lucia Mihalca – Ceea ce rămâne, Irina Lucia Mihalca - Dincolo de ape

Copyright © 2019 Irina Lucia Mihalca

Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.