MIHAELA AIONESEI - STEPELE TĂCERII

 

Stepele tăcerii

Scriu. Scriu ca și când în mine
aș ispăși cea mai grea penitență.
Despre fericirea nu știu cui și sufletul meu viu
odihnindu-se din vâltoarea morții în palmele tale.
E prima dată când las cortina din mine să cadă.
Pământul se scutură de flori, lumea aruncă pietre.
Fiecare după chipul și asemănarea sa.
Le îndur. Le adun. Fac din ele un templu.
Unul micuț cât să încapă numele Domnului...
Doar El știe pașii smeriți ai iubirii din Valea Plângerii,
spaimele cu care mă întăresc, biciuirile înserării,
când nimeni și nimic nu mă poate ține departe
de firul de iarbă prin te care respir.

Între noi, alte ierburi nebune pasc cerul.
Stelele coboară ca o salbă.
În jurul inimii se face sărbătoare.
Cineva aprinde o candelă.
O cruce și miei albi abia născuți saltă.
Lumina pătrunde până la os,
vindecă și întoarce mugurii în matcă.
Fericirii îi trebuie uneori atât de puțin
să iasă din stepele tăcerii: o ploaie
de primăvară scăpată dintr-un sân de fată,
o joacă de sturzi în luna lui marte,
un suspin de greieri în grădina din fața casei,
un cântec de cuci stingheri ascunși în pod,
atingeri împărțite la doi deasupra prăpastiei
stând pe un umăr de bufniță albă.

Scriu cu o fericire neîndemânatică
ca și când rezemată de-un zid
mi-aș da viața morții
la schimb

pentru tine

scriu ca și când
în stepele tăcerii
unul pe altul
ne-am mistui.

 

Menuet

A plouat toată noaptea...
ploaia curge ca dintr-un ciur spart
și acum. Frigul mi-a intrat în oase
ca un șarpe obosit de prea mult drum.

A plouat toată noaptea...
plouă bezmetic și-acum.
Nu mai știu cine pe cine îngână
cine dă cine ia
cine pe cine a prins
în menuetul nocturn.

*
Un suflet am găsit hoinărind
fără somn în pădurea
deasă. Să intru am vrut
și să-i rămân ca o mireasă
veșnică-n casă.

A plouat. Plouă nefiresc și acum.
Zorii dau peste lume năvală
nimeni nu știe toamna aceasta
a cui... Nimeni nu știe
zbaterea asta ce înseamnă.

Eu am rămas cu mâinile căzute
în poală. Tu încă mai cauți
printre atâtea picături un semn
fără să știi îți număr bătăile care
îmi fac loc să intru la tine în piept.

*
Închide, mamă, fereastra!
Am găsit un suflet alb
din care nu vreau să mai plec.
Închide, mamă, fereastra!
se face de gheață cărarea
pe unde încă nu vreau să trec.

*
A plouat. Plouă nebunesc și acum.
Trece o coasă pe stradă
ispitind un alt om
un alt drum. Cum să trec?
Unde să fug?

Lasă-mă să-ți stau de veghe sub coastă
măcar pentru o taină
măcar pentru o toamnă
și-apoi împăcată
am să plec.

 

Fantezie cu Aladin și o cafea

Înainte să aruncați cu cioburi și cuvinte dezlânate
confirmați-mi dacă e sau nu așa:
cea mai chinuitoare dintre neliniștile lumii
este așteptarea. Da ori ba?

Căderea femeii în păcatul cuvântului
în care ți-e drag să te recunoști ori să recunoști
taina legată la ochi jucând baba oarba
prin zilele fără nopți și nopțile fără zile.
Tu – chip de lut, ea – strop de rouă
topită toată în lumină. Lumina ta!

Așteptarea aia cu miros de fecioară aiurită
care nu mai știe de sine
și stă ca o gutuie în bătaia soarelui
gata să pice testul de rezistență
în moliciunea nefirească a ierbii
unde toate aromele
ca într-un cutremur se întrepătrund
în crăpăturile pământului
cum în palmele bărbatului îndrăgostit
ard cireși înfloriți îmbătând
zori feciorelnici și cuminți, deși e iarnă!
Atâta iarnă în brațele ei pe nesimțite
și bucurie și tristețe a cuprins.

Ce n-ai da tu... da, tu cel care citești!
Ce n-ai da să știi gustul tăcerii
soră cu moartea de pe buzele ei
clocotul din adâncul furtunii
în care zăpezile stau față în față
cu trupul fulgerat
de nebunia înveșnicitei secunde
în cea mai suavă și dulce ispită
rămasă imprudent la vedere
ca o urmă de ruj pe marginea albă a ceștii
ori adâncă și fierbinte
ca un ochi negru și prevestitor de cafea
din aburul căreia în fiecare seară iese
neobosit cu un alt scenariu
Aladin – cel cu lampa plină
de neîmplinite dorinți.

În acest decor hain și totuși atât de deplin
ce n-ai da să știi dacă în urmă a rămas să vegheze
un roi de licurici ori o lacomă plăcere.
Mai bine îngăduie-i timpului să spele
cu năpraznice ploi rătăcirea-n păcate.
Mută-ți gândul Sus pe creste
unde se ciocnesc ulii cu vulturii
iubirea de ieri cu iubirea de mâine...

Și fii! Doar fii cerul de deasupra ei
să aibă unde înnopta așteptarea
și-o lacrimă căzută-n lutul cel bun
mâine să rodească.

(Mihaela Aionesei – poeme din volumul în lucru Duminică în Octombrie)

Citește mai multe poezii și profilul autoarei aici: Mihaela Aionesei, Duminică, în octombrie, Sângerăm

Copyright © 2022 Mihaela Aionesei
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.