IRINA LUCIA MIHALCA - ATINGEREA CERULUI


Irina Lucia Mihalca - Atingerea Cerului: Demersurile lirice ale Irinei Lucia Mihalca sunt ample, elaborate în structuri libere, despovărate de canoanele prozodiei clasice, urmând (majoritatea) un fir relativ lung, axa care orientează “povestea” poetică. Metafore, parabole, construcţii alegorice în formule lirice care absorb simţurile trăirilor aflate, în cazul poetului, într-o ”raţională dereglare” (Rimbaud), rezultând din asta edificii literare care ne relevă “arhitectura imagistică” a visurilor sale poetice. Naraţiune versificată, texte aparent prozaice însă profund lirice în plămada lor, construcţii absolvite de norme structurale, despre care se spune că au totuşi viziunea lor axiologică. (Gheorghe Pârlea – extras din recenzia la volumul Dincolo de luntrea visului)

Pomul cunoaşterii
 
Între sol şi piatră, 
târâtoarele aleg crăpăturile pământului umed, rece,
spălat de ploi,
tărâm de conspiraţii şi oarbe tăceri.
În labirinturile lui e salvarea!
Undeva, pe-aproape, alunecă blând razele soarelui,
deasupra pietrei e pânza translucidă a cerului,
libertatea păsării
şi cântecul ei melodios, ştiut de crâng.
 
Ce-i cântul şi pasărea, 
ce-i  libertatea şi spaţiul necuprins? 
La marginea cuvântului incandescent,
un abur, un vis neînţeles, 
un salt, un gol, o bătaie de aripi...  
Să fie lumina strălucitoare
şi-albastrul limpede al văzduhului,
susurul izvorului, proiecţia umbrită de maluri,
adierea vântului în pajiştea verde, întinsă,
miresmele clipei fugare,
oglinda lacului şi-o pasăre în zbor,
ramura legănată a copacului, 
strânsoarea eliberată a ghearei
sau sfâşierea simţită
de ciocul înfipt în trupul plăpând?
 
Pentru a trăi dulcea libertate, 
hrană, mai întâi, devii! 
gândi, împăcată, mica vietate,
ieşită din adâncuri.


Ochiul apei
 
Înainte de a exista, din tăcerea visului,
privea oul cosmic apărut
prin contopirea cerului cu pământul.
Înainte de a exista, privea nuferii calmi
cum suspinau, retrași
în adâncul mâlului întunecos,
ca, în lumina aurorei, să renască.
Dincolo de aparențe, tulburând oglinda apei,
pletele sălciilor se unduiau.
 
Prin vocea Profetului, o mână visătoare
pictează eternitatea,
o zi albă, o noape plină de convulsii,
pictează repede Paradisul,
fără eboșe, fără retuș,
doar din sclipiri 
(în viteză, marele secret al vieții)
albul pânzei înflorește adevăruri cristaline.
Cunoaște reveria mileniilor,
culorile devin cuvinte,
cuvintele devin poeme curgătoare.
Când furtuna sfâșie cerul, apele se revarsă
în culorile dorite, până la suflet.
La început, la orizont e doar o ceață,
o luptă între piatră și aer, între cer și apă,
o lume în flăcări, o lume în expansiune.
Trecutul este prezent, imaginea se trezește,
spațiul e cucerit, prinde viață.
Visează, visează nemărginit.
În adâncimea timpului a fost înghițit.
Ca să intri în visele
unui om trebuie să fii om.
Este vărsat pe un mal de nisip,
o pasăre zboară cu o floare albă în cioc,
auzi şoaptele nopţii
trecând din fereastră-n fereastră,
bătăile inimilor îndrăgostite
şi freamătul  mirării
în faţa lucrului nefăcut, necunoscut.
Într-o poveste confuză, privirea spune totul.

Întorci pagina imaculată în universul visului.
Mâna este trezită din candoarea somnului.
Iată, o pată în inima cuvântului! 
O umbră în apa din depărtare
provoacă forțele adormite,
la graniță, ghețarii răspund sacadat,
cu o voință pură - miracolul
mișcarii și curgerii cristaline -
gravezi norii vocalelor,
cuvintele pot fi elidate,
un spațiu se întinde
și prinde formă
până când începi să crezi.
Vezi pământul și viața,
renașterea,
adevărata aventură,
ieși din vastul necunoscut
și vezi imensitatea din noua viață.
 
Ne regăsim zâmbitori printre pomi. 
Iubirea este un copil senin, vioi, zglobiu. 
Amintește-ți! În tine-i lumina,
în tine-i splendoarea.
Permite-i să vină, primește-o!
Totul e plăsmuit, totul se mișcă. 
O lumină mică e fericirea, în sine.
Dincolo de dincolo, 
de umbrele nopții nu te mai temi. 
Atât de aproape de taină,
trăiești speranța pură, fragilă și nudă,
sămânța unor vise fără sfârșit.
 
Oare, noi descoperim lumea 
sau lumea ne descoperă pe noi?


Intersecții sinaptice… 
 
Intersecții sinaptice prin miracolele întâmplate…
Șirul cuvintelor, uneori, se oprește. 
În zbor, veniți de nicăieri, fluturi ai luminii.
Odată cu ploile, o umbră singuratică 
coboară din cer, luminând totul.
Captiv în purgatoriul iubirii 
hașurezi noi contururi, 
încetinești ritmul,
eliberat de umbrele trecutului.
În roua nopților, lăstari în floare,
gânduri eliptice, 
în liniștea în care toate orgoliile s-au stins
se-ascunde necunoscutul.
 
- Te iubesc! Fii binecuvântată, curată iubire 
a sufletului meu însetat și înfometat 
de incredibilul ce mi se întâmplă!
Întâlnire divină.
Tu, cine-mi ești și cum te cheamă, 
și ce păcat ispășitor mă mai așteaptă, 
pe mine, damnatul la Iubire?
Fericire damnată!- îmi șoptești.
 
Mesager al eternității, ca un cerc într-o spirală,
timpul s-a dizolvat în tăcere. 
Totul a rămas în trecut. 
O nouă zi începe.
În jur aerul pulsează tulburător. 
Pământ și nepământ. Ape limpezi și reci.
Amalgamul de senzații îți invadează mintea.
Când ziua se apropie de sfârșit,
la cealaltă margine a vieții, 
dincolo de hotarele ei, 
în verde-crud îți îmbraci sufletul.
 
Cu iubire îți hrănești Absolutul
- altarul bisericii tale.
Însângerat, destinul ți se zbate în dinții ciclopului.
O ceață densă te împiedică
să deslușești spațiile dintre cuvinte
din Câmpiile Celeste.
 
- Tu cine ești și cum te cheamă? 
Cum te cheamă și de unde-mi vii, 
și ce păcat ispășitor mă mai așteaptă,
pe mine, damnatul la Iubire? 
Fericire damnată! - îmi șoptești, risipindu-te.


Utrenia
 
Pulsiunile unei noi lumi îți înrourează dimineața,
într-o armonie cosmică. Ca o rugăciune, 
o lumină tămăduitoare străbate 
prin cerul nesfârșit, 
distanțe, inimi, gânduri,
în adevărurile simple ale vieții.
Un sunet al timpului!
Cuvântul, e și în noi, și în afara noastră. 
Cu fiecare vers te purifică. 
Universul, triada: cer, ape, pământ!
 
Odată cu sunetele miraculoase, de o frecvență înaltă, 
ce pătrund în tine, înflorind în cuvânt, 
un înger hermeneut 
îți adeverește 
că ești un fir unic, 
de neînlocuit, în tapiseria vieții.
Lumina ei îți dă viață. E însăși poezia!
 
O taină se scrie în sânge! 
Pâinea este tăiată și împărțită, odată cu vinul băut cucernic.
E-acolo cu tine, în fiecare moleculă, în fiecare gând,
în dorința mâinilor de a-i mângâia trupul,
în dorința buzelor de a-i depune,
peste tot, sărutări,
ca un tatuaj al dragostei purtate.  
Un univers este Ea!
Litie evanghelică, poemele ei!

Cu nerăbdare aștepți orele să treacă.
Aura ei arde și contopește, până la fuziune, 
ființe și lucruri, 
trăiri, sentimente, emoții,
imposibil de redat în versuri.
În palmea ei
îi vei așeza toată viața.
Cu ochii închiși îi știi chipul,
din memorie o poți desena, 
dar niciun creion, nicio daltă
și nicio pensulă nu-i vor putea transpune
lumina ce străbate totul. 
 
Pereții de plută ai destinului nu-ți mai pot răspunde.
Acum crezi că, prea târziu, ți-a fost sortit 
să ajungi
la masa festivă a fericirii. 
În gol navighezi.
Fiecare clipă își are o șansă.

De pe cuprinsul lumii, vânturile s-au oprit,
valurile au amuțit, 
planeta și-a încetinit ritmul. 
Ascultă liniștea! Taci și ascultă!
În acea tăcere înaltă,
un răspuns vine pentru tine.
În interiorul sunetului e o poartă spre cer.
Acum poți găsi drumul de întoarcere.
 
Niciodată nu-i prea târziu 
să înveți sensul,
înțelesurile Luminii și ale Cuvântului!

Copyright © 2018 Irina Lucia Mihalca
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.


Un produs Blogger.