MIHAELA AIONESEI - ÎNSETATĂ DE VIAȚĂ
E ora doisprezece din noapte
Ursa Mare oare pe cine așteaptă în bradul
din spatele spitalului
de pe strada rozelor numărul șapte?
Suntem trei într-o cameră
albă de lapte
dar mi-e teamă de urâta cu buze roșii
care-și plimbă umbra pe holul
împovărat de tristețe.
Sforâie din când în când
se preface că doarme
doar doar ne-o prinde
să ne vină de hac aruncându-ne
într-un hamac.
Nu-l văd dar îl aud cum se leagănă
între arborii mici ai parcului
înroșit de lacrimile celor fără scăpare
E ora doisprezece noaptea
nu dorm nu mă rog nu sper
mă arunc într-un poem să nu uit viața
să nu uit să-ți rămân
măcar cât flacăra din lumânare
măcar cât scrisul scrijelit pe o bancă
de doi liceeni îndrăgostiți
care n-au apucat să atingă
fruntea cerului cu un sărut
E ora doisprezece noaptea
pisica neagră mi-a mâncat somnul
cuvântul se luptă cu gândul
inima chițăie ca un șoricel prins în cursă
rege peste muntele de tăcere –
timpul numără oile albe pe creste.
pâinea rămasă de la cina de seară
mirosul ei de mucegai
mă ridic așez feliile pe șervețele
caloriferele duduie
mie mi-e frig
număr oi stele iubiri lacrimi
uit/mă întorc la începuturi
bătrâna din salon nu are somn
se plimbă plânge
butonează telecomanda
de la televizor
caută o telenovelă
cu un final fericit
să uite dezamăgirile
care o așteaptă acasă
aș vrea să o ajut
dar tac
tăcerea vindecă uneori
ziua renunță la mine
un înger îmi aduce o veste de la mama
crucea în care a fost împachetată
seamănă cu cea pe care o privesc
în oglindă
serioasă și sobră
când doctor h m mă întreabă
dacă știu ce zi este mâine
nu nu mai știu
timpul trece fără să mă întrebe
dacă sunt pregătită să renunț
la pielea de șarpe
să continui să urc pe Mon Blank
ori să mă arunc în gol
spitalul seamănă cu un șarpe
adulmecă orice urmă de viață
mă înghite
în măruntaiele lui mă simt întreagă
mă simt bine
nimeni nu pleacă
nimeni nu vine
nu cresc nu descresc
ziua e o rugă
umblă îmbrăcată într-un halat aquamarine
îmi așează pe frunte o cârpă
e grea și rece ca o cruce
minutele cad – învolburare de mărgele
într-o venă de plastic
patul se mișcă tocmai când
soarele se izbește de pleoape
tocmai când tu mi-ai apărut în vis
aerul se destramă
plutesc și-mi pare că abia acum
mă pregătesc să ies în lume
am capul cât un puf de păpădie
picioarele-s de iarbă
mâinile liane
un cărbune aprins le ține pe toate
afară mijește a primăvară
înlăntrul miroase a mure sălbatice
departe foarte departe
e anotimpul când ai să le ții în palme.
însetată de viață
voi sta cu moartea mea la băut
până toamna târziu
vom povesti ca doi amici buni
despre nimicuri oameni
trădări și cărări înguste
din când în când ne vom aprinde
vom înjura ne vom măsura forțele
rănindu-ne în cioburile blestemului dintâi
când ne-am trezit cărându-ne în spate
ne-am putea urî pentru asta
de dragul vremurilor de altă dată
ne vom umple paharele
și vom ciocni până când
se vor scufunda toate copilăriile
și bărcile de sânge din care
ar fi putut evada o urmă de strigăt
vom împărți tăcuți aceeași rană
aceeași pâine neagră dospită
în sânul acestui destin răbdător
și apoi într-o zi de martie
când niciun om
nu va fi pe aproape
uitând galopul nopții
care ne-a adus față în față
ne vom îmbrățișa
iertându-ne slăbiciunile
pentru ultima dată
Citește mai multe poezii aici:
Copyright © 2025 Mihaela Aionesei
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.
Postări
Leave a Comment