MIHAELA AIONESEI - SÂNGERĂM

 

 

Sângerăm

Sângerăm ca fiarele
prinse în laț
între da și nu
între vină și inocență
între păcat și rugă
între lumină și umbră
între ieri și azi
între credință și necredință
între iude și farisei
între Dumnezei și zei.

Ordinea în care ne devorăm slăbiciunile
nici nu mai contează când dihoniei
îi ridicăm o cetate cu orice preț.
Zăbovim pe căi bătătorite
și întoarse de la inimi.
Cu pinteni de aur călcăm apăsat
să aducem elogii orgoliului veteran.

Bieți combatanți ai darului primit la naștere
rostogolind himere în tranșee inventate
fără să vedem orizontul cu cârdul lui
de îngeri rămași fără aripi
doar doar vom îndrăzni să ieșim
din orbirea milenară a lutului.

„Cineva a-nveninat fântânile omului.
Fără să știu mi-am muiat și eu mâinile
în apele lor.”

...Și-n timp ce sorbim de zor din pântecul
primitor, pământul devine un măr roșu de furie
colcăind ca un vulcan de nelegiuiri.

Odihna călcâiului în furtună

Ce-i frumusețea acestei lumi?
Otravă. Umbre. Un somn bun.
Un pumn de pietre, unul de minuni
strecurate de-a valma pe înserate
când trupul e plin de mirosul celei
născută să-ți fie pe deplin veșnicul chin.

Femeia – e raiul și iadul pe pământ.
Cădere și înălțare. Potop și binecuvântare.
Venin amestecat cu mierea rostogolirii dintâi
a lutului
a mărului mușcat cu rost
într-o toamnă bogată
când sufletul ca o roadă
coaptă de presimțirea primăverii,
iubirii s-a făcut adăpost
lăsând pe umerii șarpelui
târâișul pământului,

iar ție celui care-ai gustat
odihnă călcâiului în furtună.


Gânduri într-o zi de vară

Dincolo de fereastra bucătăriei
blocurile par uriași căzuți
de pe o planetă verde
în care fericirile se coc
dacă se coc
în spatele ușilor ermetic închise.

Prin calendar aleargă ca un armăsar
un zvon de iulie
și doar teii dând timid în floare
îmi dau senzația de vară
de un strop de bunătate în oameni.

Un copil care încă nu știe să vorbească
se distrează apăsând claxonul
unei mașini staționate
țiuitul prelung irită enervează
parcă ar vrea să spună:
Atenție! Atenție! Atenție!
atenția fiecăruia e îndreptată
spre confortul de zi cu zi
și nimeni nu vede siberiile
care înghit viața în plină vară.

Închid ochii. Înțelesul îmi scapă printre degete
ca țărâna aruncată mortului în groapă.
Clipele trec ca niște copii desculți prin pârâu
eu sunt tot mai departe de mine
de adevărul din adâncul fântânii
unde izvorul tace și îndepărtează mâlul.

Lumea bună mă sună din când în când
să mă întrebe dacă-s bine/ ce fac
și-atunci îndoielile mele se ascund
răzvrătirile sar ca puricii prind curaj
zâmbesc și mă călesc în saltul lor uneori mortal.
Printre umbre stacojii și atâtea trădări
învăț înțelepciunea pietrei aruncate
care nu se întoarce înapoi.

Cu o linguriță de zahăr și una de coffetea
încerc să-mi îmblânzesc neliniștile.
Fac inventarul: norii stau agățați de streașină
furtuna face valuri în cana de cafea
coasa se învârte ca un ceasornic grăbit
deasupra inimii. Îngerii tac.

Măsor zările cu același scrâșnet de dinți
la capătul lor o umbră îmbrăcată la patru ace mă întreabă:
- Te lepezi de lume?
- Nu mă lepăd!
-Te lepezi...?
-Nu, nu mă lepăd!

De hotărârea mea blocurile se clatină
fericirea are miros de fructă expirată
scoasă direct din aburul mâlos al cafelei
pe care-l sorb gândind la tine...
Viață – ce cântec de libelulă nebună
ești câteodată și ce mult îmi place
când simt cum îmi sfârâi în piept
ca un ibric uitat pe foc
din care dă pe dinafară
neagră ca moartea –
iubirea cea de toate zilele
și cafeaua...


Bate un vânt străin de iubire

Bate un vânt cumplit dinspre Dumnezeu
plouă zadarnic prin toamnă
prea multe păcate umblă pe străzi
prea multe păcate ne încearcă.
Credincioșii sunt cruci
stavilă stau împotriva urii,
prea mulți farisei dau năvală
prea puțini ucenici
aleargă pe stradă.

Bisericile sunt morminte
în care îți vine să te arunci
să te ții de sfinți
să te ții de iubire
să te ții de aproapele
să te ții de tine
să rămâi printre cei vii.
Sunt timpuri viclene
cu zile și nopți hoațe
timpuri când se plânge
și se râde deopotrivă
cu masca în față
timpuri când se ascut
săbiile pe la spate.

Parcă a căzut un blestem pe undeva.
E împotriva firii
cum se asmut oamenii între ei
de nici Dumnezeu
nu se mai poate uita.

Doi câte doi rugându-ne în genunchi
doi câte doi răni de sărmani sărutând
doi câte doi un nou sens lumii vom da
poate... ridicând din ruine catedrale
pentru iubiri și pentru orfani.

Bate un vânt cumplit dinspre Dumnezeu
se cutremură zidurile
pământul se crapă
câinii nu mai urlă la lună
câinii ne dau lecții de tandrețe
inimile oamenilor rămân
uriașe calote de gheață.

Bate un vânt străin de iubire
și mila nu se vede nicăieri.



Citește mai multe poezii și profilul autoarei aici: Mihaela Aionesei
Citește aici: Stepele tăcerii și Duminică în octombrie

 

Copyright © 2024 Mihaela Aionesei
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.  

---