DIANA TRANDAFIR - URCÂND PE SCARA DE FUM

 

Arborescențe

înot ca în vis printre amintiri și sinapse legate
printre snopurile de papură-ale copilăriei uitate
abulic, prin bălțile viitorului -
ochiuri albastre într-o mare albastră și ea
Din țesătura tavanului
se desprind traumele, dar cine le vede

doar o contorsionistă ar putea ajunge
acolo
urcând pe scara de fum

continuând jocul, voi fi chiar eu, pe rând
păpușă de sticlă, păpușă de cârpă
păpuşă de sfoară...
desenez conturul întâmplărilor
și le prind cu un ac de tivul rochiei
mele de seară

Târziu

cred că ne-am născut resemnați
sau, pe undeva, curajoși
altfel am simți la tot pasul primejdia
ne-am scutura tâmplele și ne-ar lua amețeala

am întinde rufe pe sârmă
și am vedea undeva, atârnat, lațul
Tresar
într-un colț al sertarului se-ascund
nuferi de ipsos

îmi întorc obrazul, aplaud norii
imparțiali precum mireasma de liliac ce-mi gâdilă nările
Umbre plisate își desfac evantaiul peste mâna ce scrie
– ritual obligatoriu respirând cu mine la unison
la fel cum ar face orice vis dezertor


Poveste

aveam fel de fel de pete pe haine
și nici că ne păsa
erau pete de sudoare, de vin, de cafea
și la picioare, o lume numai și numai a noastră

calul lui făt-frumos venea singur la tava cu jăratic iar noi
ardeam cum ard coșurile caselor, aproape fumegând în lumină
Eram atât de fragezi și totuși atât de convinși
că iubirea e un șuvoi de păsări sau doar o ninsoare deasă de-aprilie
Cumpăram covrigi și cărți poștale de-un leu
pe care ni le trimiteam
chiar și-atunci când ne vedeam zi de zi

vorbele erau franjurate
un fel de cozi de cometă ce sclipeau
pe cerul gurilor noastre veșnic flămânde
iar calul tot încercând să-și astâmpere setea
ne făcea semn, bătând ușurel din copită

noi ne priveam în ochi, însă ținteam drept în inimă
Petele se lățeau, acopereau pielea
oasele, carnea
iar dintr-o dată, hainele își luau zborul
nemaiavând niciun rost


Portretizări efemere

m-am născut plină de răbdare
deși la intersecția dintre lumi
n-am fost așa
am așteptat doar vreo șase luni și ceva
în garsoniera din pântecul mamei
Cu toate astea, de la început aveam spiritul treaz și încântarea pe buze
Între timp
am rămas îngăduitoare cu vremea,
cu vremurile

când plouă, emisfera mea dreaptă
se preface în sticlă
și astfel mă pot uita cât am poftă
pe fereastra ovală ce duce spre lume

pe acolo pot vedea copaci, pisicuțe unduind cozile lor transparente
leoparzi ce poartă covrigi agățați de câte-o ureche
și altele-asemenea, iluzorii, inocente sau incoerente
Mă încântă teribil trecătorii care nu mă opresc
și nu mă-ntreabă nimic

sper că în clipele mele de grație, voi reuși
să împletesc un șnur alb, numai bun
să lege un zâmbet de altul


În siaju-ntâmplării

adopt metafora binelui
viața e simplă, îmi zic
Balansând ușor gândurile
savurez cafeaua la fel de dulce precum marijuana
Seara coboară dintre salcâmi, pe terasă
vișinii au rămas împietriți

observ zilele, orele
vin către mine șovăitoare ca apa
se scurtează, cresc, își dau mâna
apoi se preling una din cealaltă
Mai văd și cum
râmelor le cresc necontenit inelele corpurilor
Doar mie cred că îmi tot dispare
câte un sistem, un organ

altoiesc între oase
doar frig


Dincolo de ziua de mâine

și copiii mă ceartă pentru poezie
atât de goală această facere
condamnată la umbre
Verific în horoscop
rețete de vindecare a sângelui

costumele vechi, anacronice
se usucă pe aceeași sârmă cu hainele trandy
Dacă insist, îmi e teamă
să nu mi se spună că mi-au crescut
ochi în ceafă

speranța a murit într-o marți
Totuşi
privirea adâncită în somn
îmi arată un fel de conjuncție-a planetelor
alese așa, pe sprânceană

Mai multe poezii și profilul autoarei aici: Diana Trandafir
Citește aici: Dimineața viselor de hârtie, Nu spun nimănui, Viața, o sărbătoare, Lumini și umbre


Copyright © 2025 Diana Trandafir (Diana Marinache)
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

---