DIANA TRANDAFIR - VIAȚA. O SĂRBĂTOARE

 

Poeme din volumul în curs de pregătire Viața, o sărbătoare:


Adevăr

vremea trebuie
trecută
piatra trebuie
căzută
apa trebuie
plouată
roua trebuie
udată
floarea trebuie
crescută
și secunda
înluminată

E bine

întrebările devin din ce în ce mai puține
despre fericire
despre starea incertă a vremii
despre pata de grăsime de pe fața de masă
sau cum ai putea face să fii bine cu tine
mai ales că auzi prea des cum se taie pădurile
Casa mea e aici
ferestrele și pereții ei pictați
cu flori incolore
despre care ochii își imaginează
că sunt pescăruși zburdând prin perdele de aer
îmi este deajuns
Fericirea...o ecuație
cu prea multe necunoscute


Temporizare

efemeră iluzia
i se tot pasează ștafeta
N-ar trebui
să lăsăm viața
să ne astupe
cu palma ei
protectoare


Lapsus

eu nu
tu nu
cineva a pierdut
apa
cerul
umbrela

ne știm
pe dinafară
bătăile inimii

În rest
nu avem a ne teme
aud
picurând
rugăciunile ploii


Incertitudini

dacă te apropii prea tare
de buza prăpastiei
ți se spune că blochezi traficul
dacă planurile tale
nu mai sunt de anvergură
nu-i semn prea bun
dacă ți s-ar mai da încă vreo
zece mii de secunde
ai afla
cât de ușoare sunt lanțurile

ți-ai face o scurtă socoteală
și poate
că la o a doua strigare
ți-ar ieși toate datele
și toate dățile


Fără tine

peștișorul auriu
sare din acvariul său de plumb
și se plimbă țanțoș
pe tărâmul eliberat
de regele mort

Dacă ai fi aici
tăcerea
ar desena magnolii cenușii
în umbra pașilor
îndrăgostiților aflați
cu primăvara pe buze


Nesfârșite nefericiri

derulez cinematografic
paginile fiecărei zile de vară
Sap în tranșeea memoriei și dau
de câteva relicve
numai bune de pus la păstrare
Am acasă un întreg muzeu
de sentimente uzate

visate sau numai trăite

când frigul mă-nțeapă
sau mă plictisește căldura
m-așez confortabil în fotoliu plin de pisici
și torc una câte una paginile verilor viu colorate
Și deși nu fumez
câteodată îmi aprind o țigară


Omul

într-o zi
un om a vrut
să boteze cu numele său
înc-o piatră
și s-a visat templu

descălțându-și sandalele
a intrat înăuntru
cu bucurie
și teamă


Identificare

tristețea
nici nu are contur
omoplații ocolesc
fiecare obstacol
tălpile
s-au tocit
și au început
să alerge în cerc
înot
pe sub valuri
ca pe sub linia
din pântecul mamei


Surogat

ea e furată
de mersul trenului
Pardesie
ochi, gene, fulare,
guri umede, gulere
nasuri, urechi
Iubește
același bărbat

de-aceea privirea caută
numai gările întunecate și mici,
cu siluete stinghere, disipate
de ceață


Încarcerare

la geamul unui ospiciu
salutul flutură
sub forma ondulată
a unei eșarfe

încercare ratată
a celui
care
pregătește
săritura
în gol


Copacii

mi-e greu să descriu amalgamul
de sentimente
ce mă izbește când îi cuprind strâns
cu brațele
Uneori le miroase pielea a lemn proaspăt tăiat
alteori emană o aromă aspră de coajă
mușcată de viperă
Mângâi frunzele una câte una
și observ că au fețele netede
Lutul dimprejur s-a uscat precum
aripile strânse ale unui vultur imens
Pipăi trunchiurile ca un tors răsucit și nervurile
devin luminoase
Le îngrijesc tăieturile 
scrijelind în mijlocul lor câte-o inimă

 

Mai multe poezii și profilul autoarei aici: Diana Trandafir
Citește aici: Diana Trandafir – Dimineața viselor de hârtie, Diana Trandafir – Nu spun nimănui

Copyright © 2024 Diana Trandafir (Diana Marinache)
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.