DIANA TRANDAFIR - NU SPUN NIMĂNUI

 

Nu spun nimănui //

poemul se desfășoară pe hârtie
întreg
Ar fi nedrept să capete fața soioasă a dimineții
acum
când tocmai se deschid berăriile
Să mai aștept sau să alerg primprejur?
Scaunele de fier forjat din grădină strălucesc slab
n-au mai primit oaspeți
și în parc nu sunt plantați defel trandafiri

stau pe o bancă, e ceață
spătarul mă susține când scriu pe genunchi
poemul ce se desfășoară pe coala de hârtie, întreg
Un porumbel rătăcit mă privește cu un singur ochi minunându-se
Literele cad în iarbă precum niște mici margarete
vântul le spulberă, se ridică și ceața
Toate sunt la locul lor, iar poemul a ajuns mai lung decât pagina
Prin ușile rabatabile, mai apoi pe dalele moi
se risipesc buchete de raze de soare

poemul și-a pus o floare proaspătă după ureche
Rup penița, mototolesc hârtia,
nu mai sunt confuză
de când m-am îmbibat cu nefericita prolificitate a zeilor
Știu și ce gândesc ceilalți
iar pe aleile mele, în sfârșit,
este soare

Început //

printr-o semnătură pe apă
ți-ai ales locu-acesta
veac după veac
după veac

păienjeni mari torc pe sub ferestre
priveliști alb-negru
Alte maluri de nisip
vor surpa
alte ore vor bate cu limba-n pământ

insomniile
aduc frig sub pleoape
rănile vechi tot mai dor

fiecare veghem
câte-un fitil de aprins
Noaptea trăiește țanțoșă
în fisurile-adânci ale somnului

un fel de suliță
ce a prins rădăcini
fixează sub noroi
faldurile purpurii ale inimii


Asperități //

am primit nota de plată în alb
simțind până-n adâncul plămânilor
susurul prefăcut
și culoarea ei vag impură
Am văzut apoi soarele de zahăr
cum mi se topește în palmă
gata să scape printre degete
împreună cu trupurile lui de cenușă
Am urmărit cu privirea
calea aurită,
cum reușea să lase pietrele fierbinți
ca pe niște cuiburi de lavă

în dreptul meu
am simțit tot ce se poate simți,
am văzut tot ce se poate vedea
Lepădând pieile întristării,
îmi regăsesc suflul

de aceea, când scriu
parcă
jonglez cu două torțe aprinse


Continuum //

ceaiul pe care-l sorbeam ieri
împreună
nu mai există
i s-au risipit aburii

totuși
în galeriile subterane
apa se leagănă limpede
de parc-ar fi somn
Fantomele negre șușotesc
trăncănesc
nu intenționează
să-și schimbe uzanțele

focul tot mai trosnește în sobă
deși
pe ramuri dau mugurii roz

Într-un colț al odăii
clipocește-n pahare
un sfârșit incert de aprilie


Metamorfoza //

subțiind pleoapele
a urmărit un timp cu privirea
viermele de pe zid
ce tocmai își devora în porții mici
fericirea

unii spun că nu s-a mai încurcat
în motive
Și-a întins pe masă trăirile
ca pe niște
cărți ponosite de joc
și-a înfășurat un pled în jurul
inimii
și a refuzat să mai creadă
în pâcla ce se înălța din frunțile sparte
Deși a simțit un ger
precum menghina
întreaga trezie îi arde-acum pielea
și-i pune în cerul gurii
pală de foc


Fără regrete //

eu nu
tu nu
cineva a pierdut
apa
cerul
umbrela

în rest
nu avem a ne teme
știm
pe de rost
rugăciunile ploii

Mai multe poezii și profilul autoarei aici: Diana Trandafir
Citește aici: Dimineața viselor de hârtie, Viața, o sărbătoare, Lumini și umbre

 

Copyright © 2023 Diana Trandafir (Diana Marinache)
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.