CALIOPIA TOCALĂ

 

Poem de zi

Ca un copac înflorit asediat de albine
îmi simt trupul năpădit de zei.
Rugina dispare din sunete și imagini,
pietrele se sparg sub copite de miei.

E o zi înaltă, înaltă și de abur,
cu un ceas mare și rotund în loc de soare
din care picură și se topesc în iarbă
secunde moi, murmuitoare,

iar eu, cu înfrigurare,
caut metafore noi, care să numească
cel de-al doilea al tuturor lucrurilor,
invocat să se nască.

Lumina altei lumi

Eu, albă, subțire, întinsă de-a lungul patului,
cu părul răvășit, păianjen  -mi-a venit în minte-,
lumina neagră care așteaptă să urle, mi-a mai venit în minte,
cea din fața mea, întinsă și ea de-a lungul patului,           
care mi-a spus: vino să fim lumina altei lumi,
am văzut într-un târziu că sunt tot eu,
în locul meu a răspuns o voce care venea de nicăieri:
toți bărbații s-au transformat în femei,
ea surâse, se ridică pe coate, scoase o gheară de leu,
își spintecă venele, îmi spintecă și mie venele,
eu n-am zis nimic, am râs, ba am lătrat, nu mai știu,
ne-am aruncat una în brațele celeilalte,
într-o îmbrățișare roșie, leii au tresărit ușor,
negru, apoi alb, din nou negru, iarăși alb,
lumina începu să latre, o, suflete jilav, păianjene,
lumină a altei lumi, creier al cărei nopți?


Statui de apă

I.

Nu sunt personajul unui destin eroic,
nu sunt personajul unei istorii, al unei epopei triumfale,
nu voi avea niciodată monumentalitatea
unui personaj inventat de Balzac,
sunt o ființă înscrisă într-un cerc precum un pătrat,
la care se reduce totul,
sunt o ființă care clamează dispariția
omului, în favoarea lucrurilor,
care este convinsă că totul începe și sfârșește în mare
și că, în plină noapte, lumea devine
o pură aventură mentală.

Sunt o statuie întâmplătoare, întrezărită
o clipă în apa unei cascade.


II.

Trăiesc într-un prezent încremenit, ignorând complet
de unde vin și unde merg, în viața mea, fragmentată,
sunt inserate hieroglife, semne algebrice, formule chimice,
pare că și sufletul e alcătuit din electroni și protoni,
viața mea derulează evenimentele sub formă de versete,
ritmul lor rămânând secret,
o voce de demult pune în stare de vibrație propria voce,
astfel încât cuvintele mele sunt un ecou al tăcerii primordiale,

viața mea se compune din nenumărate puncte de suspensie,
viața mea are o altă ordine de compoziție,
origine a multor romane posibile,
viața mea e o ecuație cu multe soluții.


III.

Aceste cuvinte, aceste fraze pe care le scriu nu-mi aparțin,
nu am dreptul să cred că sunt ale mele,
am sperat, totuși, că voi reuși să exprim
ceva care să fie numai al meu,
de pildă un sentiment unic, înalt,
dar am descoperit, într-un târziu,
că până și el este al altora.


IV.

Perfecțiunea trebuie să fie regula,
deci va trebui să devin sferică
precum corpurile cerești, va trebui
să mutilez spațiul euclidian, astfel încât
corpul meu să nu mai fie locul de unde
se pot trasa  mai multe paralele la o dreaptă,
astfel încât corpul meu să se poată afla
în același timp în mai multe locuri,
prin urmare va trebui să renunț la tot ce este omenesc,
la neliniștea ca un pachet de gelatină,
la teroarea cosmosului nedomolită de

credința că opusul lui  există,

la nebuloasa limbajului și a emoției,
va trebui să renunț la cadența muzicală a pasiunii,
va trebui să ucid sufletul, această pictură
în care culorile sunt tot timpul în conflict,
această mașină care n-a reușit să distrugă moartea,
va trebui să mă sustrag timpului,
acest instrument de transformare a existenței în limbajul memoriei,
de desprindere a gândirii de real și a migrației ei
dinspre trecut înspre viitor, dinspre suferință
înspre iluzoria bucurie pură,
va trebui, în final, să fac să înceteze
acest cântec multiform ca un animal preistoric care este viața.


V.

Privirea inventează peisajul din jur,
cuvântul înstrăinat de mult își caută, totuși, o voce umană,
incapabilă să-mi amintesc propriul nume,
cu chipul devenit doar o mască, alunecând
dinspre trup înspre umbră, înghițită de tragedie,
abandonez estetica, neîncetând să vorbesc,
căci doar vorbind pot continua să exist.


VI.

În jur, o lume necunoscută, populată de străini
ce-și schimbă cu rapiditate numele,

universul este, desigur, o creație a tristeții lui Cioran,

omul este singura ființă care devine propriul dușman,
deschid din ce în ce mai multe uși de după care nu se află nimic,
vorbesc pentru urechile nimănui,
m-am pregătit pentru un război care n-a mai avut loc,
astfel că trăiesc la granița dintre un trecut
care m-a îndurerat și un viitor de care mi-e frică,
incapabilă să mă fixez. Nu sunt fericită. Nimeni
nu e fericit. Aceasta e noua modă.
Nu în termeni de destin interpretez viața,
ci în anecdote frivole.
Încerc să înlocuiesc gândirea despre existență
cu pasiunea de a trai. Uneori îmi iese, alteori nu.




Joc de umbre

În volute regale, cu sărituri peste cap,
patinam și nu mai eram decât
o flacără albastră, iar patinoarul,
aripi de fluturi înnodate,
dar tu n-ai cum să știi
câtă grație este în zborul meu,
fiindcă tu nu poți vedea , vai,
în lumina viermuind de omizi,
decât o statuie întâmplătoare
în apa unei cascade,
întrezărită și aceea doar o clipită.


Exercițiile de dicție

Singura dorință legitimă este aceea
a ieșirii din anonimat, orice construcție
este o ieșire din anonimat, mi-a spus marele arhitect,

ochiul care sculptează în invizibil a cărui operă sunt eu,
construcția ta va fi aceea a ieșirii din trupul de carne,                  
dar ca să se întâmple va trebui să faci
necesarele exerciții de dicție,
până la epuizarea completă a cuvintelor,
va trebui să spargi coaja pietrei în care dormi,
apoi învelișul de carne al catedralei,

să ieși în câmpie unde vei aprinde un foc mare
în mijlocul căruia să te așezi, să spui cuvinte
rotunde, albastre pe care să le pui în foc la copt
ca pe niște ouă, când vor fi îndeajuns de roșii
le vei prinde pe rând cu două degete,
le vei trece dintr-o palmă în alta până se vor răci,
apoi le vei îndepărta coaja cu grijă,
vei scoate mai întâi râurile, cosașii și femeile din câmpii,
după care flacăra înaltă și râul roșu și
în cele din urmă ora cu carapace și cu șenile,
după ultimul cuvânt vei adormi din nou.

Elegie

Caut un poem care
să nu poată fi supus unor unități de măsură.
Caut un poem în care a vorbi
este echivalent cu a tăcea.

Caut un poem care să demonstreze
că despre gândire nu se poate spune altceva
decât că ea este albastră
și că-n apele sale oricine își poate spăla mâinile.

Caut un poem în ale cărui cuvinte
să fie urme de fiară flămândă.

Cum să uit, dacă nu vorbind,
că, umplut cu trecut,
trupul meu devine din ce în ce mai greu

Caliopia Tocală (Caliopia Hodorogea, n. 7 aprilie 1958, Cozmești, Iași): Prozator, poet, dramaturg. Absolventă a Liceului Pedagogic „Vasile Lupu” din Iași (promoția 1978), a Facultății de Filologie din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași (promoția 1984) și a cursurilor de master în Politici Publice și Administrație organizate de Facultatea de Filozofie din cadrul Universității din București (promoția 2002). Profesor de limba și literatura română la Colegiul Național “Garabet Ibrăileanu” din Iași. A publicat poezie, proză și teatru în Convorbiri literare, Luceafărul de dimineață, Hyperion, Poezia, Ateneu, Neuma, Ofranda literară, La Mongolu, Expres cultural, New York, Cleveland, Ohio, Germania, Madrid, Literatura de azi, Însemnări ieșene, Leviathan, Porto Franco, Viața băcăuană, Revista română, Observatorul (Toronto) ș.a. Caliopia Tocală este colaboratoare la Jurnal Israelian (din 2020). Membră a Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Iași.

 

Premii pentru activitatea literară:

Nominalizare pentru “Cea ma bună piesă de teatru a anului 2017” (piesa “Captivi”, UNITER, 2017)
Premiul “Virgil Caraivan” (pentru volumul „Năluca”, în cadrul Concursului Național de Literatură “Virgil Caraivan”, Vaslui, 2018);
Premiul de excelență (pentru volumul „Năluca”, acordat de U.S.R. Filiala Bacău în cadrul “Premiilor anuale pentru Literatură, Arte și Cultură”, Bacău, 2018)
Premiul Saloanelor “Liviu Rebreanu” (pentru volumul „Năluca”, la Festivalul Național de Proză “Liviu Rebreanu”, Prislop, Maieru, 2018)
Premiul “Cartea de poezie a anului” (pentru volumul “Statui de apă”, acordat în cadrul Festivalului Național de Poezie “Grigore Hagiu”, Târgu Bujor, 2021)
Diplomă de excelență (pentru volumul “Statui de apă”, Bacău, 2022)

 

Prezențe în antologii:

 

Un dicționar al scriitorilor contemporani (editura Tipo Moldova, Iași)

Iarna sentimentelor, Primăvara sentimentelor (editura eCreator)

Vara sentimentelor, Toamna sentimentelor (editura eCreator)

Dancing dragons (Romanian/ Australian Anthology Contemporary Poetry and Prose)

 

 

Volume publicate:

În captivitate (proză, Editura Opera Magna, Iași, 2014; reeditat în format electronic de Editura Saga, Israel)
Captivi (teatru, Editura Opera Magna, Iași, 2014)
Simfoniile destinului (proză, Editura Opera Magna, Iași, 2014; reeditat în format electronic de Editura Saga, Israel)
Vieți duble (teatru, Editura Opera Magna, Iași, 2014)
Gemenii (proză, Editura Opera Magna, Iași, 2014; reeditat în format electronic de Editura Saga, Israel)

Năluca (vol. I, proză, Editura Timpul, Iași, 2018)
Statui de apă (poezie, volum prefațat de criticul literar Ioan Holban, Editura Timpul, Iași, 2021; volumul a fost tradus în maghiară de poetul și traducătorul  Balazs F. Attila și în franceză de poeta și traducătoarea Paula Romanescu)

Citește mai multe poezii aici: Caliopia Tocală - Inimă sângerândă, Caliopia Tocală - Praf și stele moarte

 

Copyright © 2023 Caliopia Tocală (Caliopia Hodorogea)
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.