CALIOPIA TOCALĂ - PRAF ȘI STELE MOARTE

 

Prefac suferința în glumă…

Și luna e neagră și cerul e zvelt,
și stelele-n apă îmi joacă în cerc
și latră în sine și urlă în gând…
privirea-ți țepoasă mă frige pe gând
și jeturi de flash-uri vâlvoi răscolesc
cenușa trecutului mut.

Blestemul lui Tasso te-ajunge curând,
cânți în văpaia nămeților toamnei
surprins și de logica sterpei Diane,
adio iubire, emoții frugale
cu lanțuri rigide, nu fluturi la poale
și cad în visare și totul e noapte,
și șoaptă uitată ne vine din toate,
micimile azi zdruncină lumea,
prefac suferința în glumă, nebuna.
Ce mult m-ai urât,
ce mult mai m-ai fi iubit…
De aceea

De vorbă cu sfinții...

Și se făcea
că mă plimbam cu Sfântul Augustin pe marginea lumii,  
care semăna cu o sferă de piatră,
și oamenii, ca niște furnici americane,
își băgau coarnele unde nu le era rostul,
iar sfera râdea de naivitatea lor…
și-mi spunea că nu toate lucrurile
sunt albe sau negre, bune sau rele,
urâte sau frumoase
și înspăimântată de această nemernicie,
de dubla măsură din lucruri,
mirată, privindu-i trupul îndoit nu de timp,
ci de dublul adevăr,
l-am întrebat: și de ce te-ai mai risipit…
apoi, am plecat trăgând doar pe jumătate
cortina peste sfera de piatră.


Poezia, ce mai e?                      

Înger palid cu privirile curate,                     
Voluptos joc de icoane…
 - Nu, e un joc cu multe laturi, în care se ascund idei,
nu e pentru toată lumea, doar pentru inteligențe multiple.
 - Nu, nu am.
 - Dacă nu ai, mergi și cumperi de la o tarabă,
are Protopopeasca o mașinărie de făcut idei,
cine nu are cumpără de la ea, dă și pe datorie.
- Cum idei pe datorie...
- Simplu, toți trăim într-o datorie stupidă, permanent,
față de sine, către stat, către alții,
conștiința nu se pune, nu mai este nevoie,
a murit de mult,
și la ce-ar mai folosi…
- Și cu taraba cum rămâne, unde o găsesc,
vreau să cumpăr și eu o tonă de  idei
 - Caută bine printre lacrimi și flori, printre oameni și fluturi,
printre ierburi și iască, printre nouri și cerbi…
poate se-ascunde între da și nu,
între izvoare și fulger, între icoane și smârc
între inimă și stâncă.
                     - Nu spuneai că se cumpără de la tarabă?
                     - Da, du-te, prefă-te bine că ești mare poet
și te prinde ea, de mână, taraba.
                     - Te-a prins?
                     - Nu! Am găsit taraba, dar era închis. Și cum o deschid?
- Ușile… ușile…
Hei, dragul meu, e o lungă poveste,
în care băieți ca tine cred că tot ce zboară se și mănâncă,
dar izvorul și-a închis haznaua.
    - Și cum se mai deschide și haznaua asta, că mă plictisești.
- Cheia nu e în hazna, ci în tine…
dacă n-ai văzut haznaua, n-ai cum să găsești cheia…
nici taraba, nici idee și nici izvorul,  
tu, sursă primă și ultimă a jocului secund.


Vid și vânt, praf și stele moarte

Stârpesc scaieții și mărăcinișurile de pe izlazul limbii
prin metaforizare,
revărs purificatoare valuri peste savoarea ei
și o înnobilez prin anulare.
Mă simt suspendată-n propria-mi neliniște,
sub mine,hău…
nici un punct de sprijin aici, ori dincolo.
Doar vid și vânt, praf și stele moarte.


Mai multe poezii și profilul autoarei: Caliopia Tocală
Citește mai multe poezii aici: Inimă sângerândă


Copyright © 2024 Caliopia Tocală (Caliopia Hodorogea)
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.