CALIOPIA TOCALĂ - INIMĂ SÂNGERÂNDĂ

 

O viziune

De când se uita el la mine,                                        
timpul a-ncetat să mai treacă prin carnea mea,
pur și simplu timp nici nu mai exista,
dar a fost suficient ca el să se uite
numai o clipă în altă parte,
ca eu să îmbătrânesc brusc
și să alunec în moarte.

Asta am visat eu noaptea trecută,
dar mă întreb și acum:
de ce s-o fi uitat el în altă parte?

Inimă sângerândă

Eu nu plângeam, durerea mă-mpietrise
rugând pământul să se crape-n două
și să mă-nghită-ntr-însul,
vedeam fără ochi, strigam fără limbă-n gură,
vorbeam fără cuvinte,
zâmbeam în lacrimi,șoapta-mi era arsură,
viața, moartea mici glume seci, amare.
În luntrea lui Charon, le voi găsi acolo,
de vreau
îi dau foc și…
scap.

Am dizolvat moartea cu o pată de cerneală

În zori, am ieșit în piață și am strigat
într-o limbă care atunci se inventa:
      - Am dizolvat moartea cu o pată de cerneală.
Și atunci copacii au început să se usuce,
clopotele să bată singure,
actorii care mergeau spre teatru,
schimbându-și trupurile între ei,
ca să păcălească moartea,
să se prăbușească scurt pe caldarâm.                       

Doamne, ce armă de foc mai sunt și eu?
am murmurat, după care am uitat
pentru totdeauna să mai vorbesc.


Poem

Orele sunt gravide și vor naște alte ore.
Vai, cum se-nmulțește ca iepurii timpul!


Calc pe memoria mea

Suntem ceea ce facem în mod constant, ratăm
excelența a devenit un act  inutil, am observat, și nu e singular
agonisim fără sens, ca și cum am trăi doar pentru alții,
și ne risipim cu tenacitate, ca și când ar trebui să murim mâine…

Un raționament greșit, ceva obscur și fără formă vine
și mă așază între mistică și adevăr,
patetizând pe jumătatea mea de adevăr, dar
nimic nu capătă formă și sens decât vibrând, decât în mișcare,
însă ea moare în mine, cu mine, de la răsărit la apus, și tot așa, în fiecare zi…
pe apa înghețată nu-mi pot eterniza clipa, topită ca… la polul nord
vântul nu-l  pot opri, ori căra în căuș, de azi spre mâine,  
și nici închide într-o cutie, dar, dacă vreau, eu pot

Va trebui să dau socoteală, până la urmă, într-o zi,
și o voi face într-o expresie atotcuprinzătoare
despre tot ce se întâmplă-n universul meu de fluturi și
de ce nu-mi mai pleacă cocorii nici iarna.

Oricâtă libertate aș avea, întotdeauna voi sta sub semnul geometriei,
în afara ei, doar nimicul…
destinul meu este să desenez figuri regulate
precum Pascal,
și voi desena seninul din abis, apoi voi închide
sentimentele în figuri regulate,
unele vor fi cercuri, altele pătrate, altele nu mai știu,
dar mă întreb ce aș putea închide într-un hexagon,  
nu mai închid nimic, nu mai am ce,  
visurile au fost spulberate de mult,
rămâne doar să se ridice nedumerirea și
așa poate voi uita și de tine, lumină.

Am privit în afară, spre lume, dar ochiul
mi s-a întors spre înăuntru,
acolo am găsit revelația care mi se refuza,
între două bătăi de puls, ca într-o zbatere de aripi,   
ori într-o pauză dintre ele,  
aidoma refracției luminii și tăriei emoțiilor mele,
e viața și filantropia mea excesivă…
și adevărul meu care e doar al meu, nu absolut,
și legile ființei mele, care
sunt numai ale mele, căci doar așa pot să cunosc lumina.

Mă caut în lucruri, ca arbori, ca păsări și gând, 
ar trebui să mă caut în mine însămi, înscrisă într-un
cerc precum un triunghi, sau într-o rază de  soare,
sau poate în îngerii albaștri,
calc pe nimicuri, apoi pe turla unei biserici
și, în cele din urmă, calc pe nouri,
pe raze de umbră și… pe memoria mea.


Citește aici mai multe poezii și profilul autoarei: Caliopia Tocală
Citește aici: Caliopia Tocală - Praf și stele moarte

 

Copyright © 2023 Caliopia Tocală (Caliopia Hodorogea)
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.