OLGA ALEXANDRA DIACONU - SĂMÂNȚĂ SUB ZĂPADĂ

 

 

Nu eu sunt vinovată de iubire
 
Nu eu, doar apa tulbure-i
de vină
când gânduri negre-n dragoste
se-anină
 
Nu eu, doar vântul cel rătăcitor
de vină e
când  nu freamăt de dor
 
Nu eu, doar cerul
ce încurcă norii,
e vinovat
de freamătul culorii
 
Nu eu sunt vinovată de iubire,
doar taina ce cuprinde-ntreaga fire.

Zvon de viață

Zvon de viață
răspândit în lume
înflorește aerul anume
pentru noi
 
E-o-nălțare-n tot
ce ne-nconjoară:
firul ierbii printre pietre iară
s-a ivit
 
Pretutindeni ochii nevăzuți
strălucesc ascuns
simțind a vară,
brațe nevăzute se întind
soarelui să-i spună bun venit
 
Suflete, și tu acum te-nalță
ca și cum te-ai naște
înc-o oară.


Sunt ca o sămânță sub zăpadă
 
Sunt ca o sămânță sub zăpadă,
toropită și c-un ochi afară,
celălalt ‘năuntru se privește
şi de primăvară se-nfioară
 
Parcă infinitul se undește-n mine –
prin cămări de suflet vrând să primenească
și prin vasu-n care locuiesc
se preumblă-o apă mai cerească
 
Înfloresc în taină, tot mai înăuntru –
floarea pomilor a izbucnit ascuns
și-o aștept să spargă, să dea la iveală
sufletul ce-n alte lumi e dus.


Arborele meu roșu
 
Arborele meu roșu s-a deschis
în lumină,
iată, fructele lui tainice așteaptă
să le culegi,
să le mistui
o dată cu respirația,
să ardă-n lumină
ca o candelă cosmică,
ca o stea în formă de inimă
plecată dintre noi
pe firmament.

Germinare
 
E-o prospețime-n aer
și-o candoare
ascunsă-n întuneric
și răcoare
 
Semințele trec vămi
pe sub pământ
visându-se
cuprinse de avânt
și-n somn
căpșorul verde și-l înalță
pătrunse de lumină  și speranță
 
De-atâta risipire
în lumină,
căpșorul se ridică
în tulpină
ce, fragedă,
de teamă să nu cadă,
și frunzele încet și le arată
iar, drept în vârf, ființa să nu-și uite,
sămânța-n floare sufletu-și ascunde.



Ca o părere
 
Ca o părere-mi sună
marte-n suflet –
e aerul mai proaspăt
și mai cald
și un avânt de viață
mă cuprinde
și sufletu-mi e parcă
mai înalt
 
Simt cald sărutul
soarelui în palmă –
îl simt și parcă
mâna a-nflorit
 
Privesc copiii adânciți în larmă
ca semn că zeul Pan
a și venit.     


Ce zumzet azi la stupii
          din livadă!
 
Ce zumzet azi
la stupii din livadă! –
e sărbătoare azi
la urdiniș,
albinele se-ntrec
s-adune
polen din floare
ca pe-un luminiș
și parcă,
ascuns în mine,
ca o poartă spre cer,
iubirea s-a deschis
 
Văd ceru'-ntors
în iarbă și în flori,
lumina curge
și rămâne-n aer,
de parc-ar fi
un caier de culori,
grăbit să-nvingă
al zăpezii vaier
 
E-atât de simplu
viața s-o asculți,
s-o vezi,
s-o simți!
Doar când te lași
de anotimp învins,
petalele cum știu
să fie-nvinse
de soare
când corola și-o deschid
și cum
în seară stau învingătoare
când fără teamă
ochii și-i închid
 
Nu vor să-și piardă
sufletu-n răcoare
O clipă doar
privind eu le fac zid,
apoi ele dispar –
e noapte în albastrele răzoare.


O lume-arhaică se întrevede
 
O lume-arhaică  se întrevede –
pământ și cer
se-ntrepătrund tăcut
și duhuri tainice și nevăzute
trezesc iar haina reavănă
la trai văzut
 
Tresaltă-n pașii mei zvâcniri de coajă –
semințele au încolțit de-acum
și merg de parc-aș fi pătrunsă-n vrajă –
stihiilor din jur  să mă supun.         


E timpul să pășești înalt
 
E timpul să pășești înalt
pe străzi –
un vânt călduț
ivit printre cotloane
a încolțit cartofii  prin cămări
și primenește rufele-n balcoane
 
De bucurie, pomii înfrunzesc
și sângele s-a subțiat în taină,
e iarba încolțită sub zăpezi
și-ți strălucește pielea pe sub haină.


Azi simt bucuria deplin
   
Azi simt bucuria deplin
pentru că toate cerurile cântă în mine
și păsările mi se reflectă-n priviri
Zborul lor mă încercuie -
e-un zbor ascuns
cum ascunse sunt gândurile
care plutesc între noi
așteptând să se transforme-n cuvinte
și-n gesturi, și-n cântecul trupurilor
cuprinse de dor.

Citește aici mai multe poezii și profilul autoarei: Olga Alexandra Diaconu Citește mai multe versuri aici: Intrare în toamnă, Răsad de vise și Când vântul mă mângâie

Copyright © 2023 Olga Alexandra Diaconu
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.