OLGA ALEXANDRA DIACONU - CÂND VÂNTUL MĂ MÂNGÂIE

 

Azi simt c-am înflorit pe dinăuntru

Azi simt c-am înflorit
pe dinăuntru
de parcă
pomii-n floare-au izbucnit
şi s-au mutat în curtea mea de taină,
iar cei de prin grădină au pierit

Îmi port pe cale bucuria lină,
grădinii pomii vreau să îi întorc,
primind în schimb o noapte mai senină
pe care cerului eu să i-o torc

Mângâi cu palma mâţişorii fragezi -
vreau în căuş căpşorul să le–ncapă -
şi-ncet plutesc în mine
şi-ncep să mă rotesc -
cântul de păsări parcă m-ar purta
prin lumi secrete ce acum m-adapă

Nici nu mai ştiu unde să mă opresc –
în mine primăvara a rămas,
chiar dacă-n iarnă geamuri înfloresc
şi în troiene neaua e-n popas.

Când vântul mă mângâie

Când vântul mă mângâie
cu-o adiere-n seară,
în suflet se trezeşte
ca-n vis, o-ntreagă vară:
prin degetele tale
iar părul se resfiră,
privirea ta mă cântă
de parc-ar fi o liră

Cu cântec şi descântec
tu viaţa-mi stăpâneşti –
mă chinui de o vreme
să aflu cine eşti,
dar aflu numai dorul
cum îmi rămâne-n prag
şi nu ştiu de ce-n lume
eşti omul cel mai drag

Simt ceaţa cum se lasă
pe-obrajii mei rotunzi
şi-mi eşti tot mai aproape
cu cât în timp te-afunzi

Neliniştile mele
degeaba se rotesc
pe aripile nopţii
în cerc dumnezeesc

Din ceaţa vremii tu ieşi
mereu mai luminos
şi uit că-n cartea vieţii
eşti zar nenorocos
Fără să ştiu de mine
spre tine mă deschid
şi zilelor durute
eu ochii le închid.

Se sparge miezul grânelor

Un zvon de viaţă
umblă peste câmp:
se sparge miezul grânelor
sub coajă
şi-l oblojeşte
şi-l înluminează
duh tainic
din adâncuri de pământ

Se logodeşte lutu-n somn
cu cerul
Când se trezeşte,
e înluminat,
de parcă
nu l-au troienit zăpezi
şi nici ca piatra
nu l-a uscat gerul

Uitarea e mereu
ascunsă-n miez –
e noaptea, zi
şi ziua este noapte,
după cum duhul doarme
sub zăpezi
sau înverzeşte
visurile toate.

Ca roua dimineții

Ca roua dimineții
eu mă pătrund de vară,
iubirea ta prin anotimp
când mă rotește
și toată sunt ca grânele,
ce- așteaptă secera iubirii
să le crească

Simt c-am ajuns
ca soarele-n amiază –
din depărtări
și din adâncuri
tu mă adună

Azi ca un sâmbure de foc,
căzut din cer,
mi-e sufletul

Răcoarea de pământ -
de i-o oferi –
el fără șovăire
va ști să te-mplinească.

Iubirea

Iubirea e un anotimp
ce se rotește după stele –
ne-′nalță până în Olimp
sau ne coboară printre iele

Iubirea este doar un cuib
cu porumbei pândiți de șarpe –
ne-mpodobește cu-al ei nimb
și-apoi veninul ne desparte

Iubirea este doar un vultur
ce-n ceruri′nalte se rotește –
ea ne găsește orișiunde
și, când dispare, nu vestește

Iubirea e doar un abis
în care te cufunzi de dor,
prin care treci ca într-un vis
și apoi cazi ca dintr-un zbor.

N-ai să mă recunoști

N-ai să mă recunoşti,
de-ai să mă vezi
întâmplător
în cer,
de faci fereastră

Atâta bucurie ne-nţeleasă
în câmpul plin cu miei
şi vajnici iezi,
de parcă
tot ce simţeam
până mai ieri
pe prisma nevăzută-a
casei noastre
ne-a fost furat
şi dus de vânt pe câmp
şi-n floarea din ghiveci

Când a-nflorit,
nici nu mai ştiu,
ştiu doar că-n ea
e dimineaţă
şi-n mine
e deja târziu,
dar ţin piept zilei
la amiază –
trează să fiu,
de mă găseşti,
şi nici să bănui
în vreo clipă
că-n mine
timpul se-nserează.
că viața noastră nu-i pe veci.

Răsad de vise

Azi nu râd,
nu tresar -
ca printr-o spărtură de cer
îmi apar visele toate
făcute răsad
pentru tine
și-n derularea lor
ca într-un flech
abia de te văd
cum apari
cum tresari
când auzi paşii mei
legănaţi,
cum laşi cheia sub preş,
cum mă-ntâmpini cu lumile toate în tine
fără să ştii că le ai,
dar în care mă chemi şi pe mine

Şi totul devine
atât de simplu
şi-atât de măreţ
ca-n fire
unde totul învie şi-adoarme
doar din iubire

Ca pe-o haină
ne tragem iubirea pe trup,
ca pe-o taină

şi, transfiguraţi de miraj,
nu mai vedem niciun lucru în jur –
totul e-n noi,
nici chiar noi nu mai suntem
cu noi –
ne ascundem
într-un nestăvilit şi unic şuvoi

Lumina e trează
doar într-o singură stea
care încă n-a răsărit,
dar ne va aştepta
până vom construi
un cerdac într-un cer
mai aproape de ea.

Aș vrea să-ți scriu

Aş vrea să-ţi scriu,
dar parcă n-am cuvinte –
m-au părăsit, nu le mai am în minte,
aşa c-am să te chem
doar prin tăcere –
în ea nimic din ce mi-ai dat nu piere,
totul se-adună
fără sunet cântă –
ascunsă e
petrecerea de nuntă
ca-ntr-o sămânţă
care se-nfioară
să poată fi sămânţa ce-o să moară,
să poată oglindi
în zbor întors
lumea de sus
care să moară jos

Devin sămânţă,
fă-mă să-ncolţesc –
tu să fii pom, eu fruct dumnezeesc.

Toate iubirile s-au trezit

Toate iubirile s-au trezit
în cea de-acum,
tu eşti cel dăruit
pe al meu drum –
în mine vor dormi
gingaş, ascuns
dureri şi fericiri
de nepătruns

Doar când lumina
va străfulgera
în ochiul meu
ca şi-n pupila ta,
mă vei sorbi
ca pe-un dorit balsam
fără să ştiu
că asta mă voiam

Ca-n leagăn
lumile purtăm în noi:
le înecăm
şi iar le dăm şuvoi

Şi tot ce raţiunea
n-a ştiut,
iubirea ia
ca pe un început
şi-aruncă-n vârf de cer
într-un târziu
lumini ce n-ai aflat,
ce eu nu ştiu

Şi, când pătrunşi
unul de altul noi vom fi,
în cer numai o stea va dăinui.

E atâta lumină pe cer

E-atâta lumină pe cer
şi totuşi, e-n mine târziu,
chiar dacă nimica nu-ţi cer,
în sufletul meu rămâi viu

E-atâta lumină şi-n casă
şi totuşi, e-n mine târziu
Când cred că uitarea se lasă,
atunci îmi apari şi mai viu

E-atâta lumină în lucruri
şi-s calde, de parcă sunt vii
Eu nu ştiu cum e când te bucuri,
mi-s zilele toate pustii

E-o limpezime-n lumină
şi parcă şi-n mine ar fi,
dar eşti pentru ceartă pricină
şi zilele curg tot târzii.

Citește aici mai multe poezii și profilul autoarei: Olga Alexandra Diaconu

Citește mai multe versuri aici: Intrare în toamnă, Sămânță sub zăpadă, Răsad de vise

Copyright © 2022 Olga Alexandra Diaconu
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.