THEODOR DAMIAN - POEMELE DE LA MARIA EICH

 

Theodor Damian - Poemele de la Maria Eich (Editura Timpul, Iași, 2021): Părintele autor imprimă fiecărui text care beneficiază de paternitatea sa o notă aparte, mustind a spiritualitate și eleganță. Ba mai mult, scrie cu mesaj. Devine un adevărat apostol al frumosului și promovează principii ce trec dincolo de pompoșenia fadă a unui estetic ce devine scop în sine. Aduce în atenție principii universal valabile și valori perene. (…) Scrierile cu iz mistic nu lipsesc nici ele din pandantul inspirat de experiența trăită în faimoasa abație de pe meleaguri germane. Fie că au valențe cosmogonice, ori antropologice, fie că sunt marcate de un fior ludic huizing-ian, textele dânsului te transpun într-o lume cu un farmec aparte. Îți oferă, adesea după modelul Euharistic, o pregustare dintr-un univers aparte, ori te lasă să tragi cu ochiul înspre licăririle zorilor unei eternități la care nu ești încă chemat a accede pe deplin. (…) Cu astfel de slove atent ticluite, în care frumusețea capătă deopotrivă chip și glas arătând înspre Dumnezeu și reflectându-și chipul din El în lume, părintele profesor Theodor Damian vine să-și întâmpine cititorii. Îi îndeamnă să treacă dincolo de barierele simplei lecturi și să simtă. Să adulmece veșnicia, să se-nfrupte din mireasma iubirii și să guste din bucurii ce nu pot fi polarizate altfel decât c-un capăt înspre Rai. Îl felicităm pentru izbânda în lumea muzelor și-i dorim pană inspirată și în viitor! (extrase din recenzia semnată de părintele Iuliu-Marius Morariu)

Citește recenzia în întregime aici:

Iuliu-Marius Morariu - recenzie la volumul "Poemele de la Maria Eich"

 

Maria cea din stejar

Plouă cu soare
Mâine-i sărbătoare
așa cântam
când eram mici
toată copilăria a fost
o sărbătoare
ca atunci când moartea trece
peste lumea aceasta
şi promite
că pe aici nu se moare
Pe atunci
lumea mea era un altar
mama se ruga pentru mine
în acatiste
Bucură-te cea plină de har
așa cum cântă acum
în clopotele de la Maria Eich
Maria cea din stejar

 

Amo

Lumea este inundată
de frumuseţe
ca pustia Egiptencei
de arşiţă
când îngerii îi aduceau
miresme răcoritoare
din a Duhului
tăinuită cădelniță
Iubirea va salva lumea
dar pentru asta
ni s-a trimis
frumuseţea
din frumuseţe mă nasc
şi ea este ultimul drum
născătoarea iubirii
ca iubirea Mariei
în pustia Egiptului
Amo ergo sum

 

Închisoarea

Există ceva în vântul acesta
ce-mi face bine
şi mă sperie totodată
mă cheamă, mă prinde
mă închide
ca-ntr-un palat de cristal
unde eşti
rege/regină
când bate toaca
după spargerea de ţărm
a primului val
Las totul pentru această-nchisoare
mâncare, băutură, servitori,
ca-ntr-o croazieră cu totul inclus
ce ni se pune la îndemână
este mai important decât
unde suntem şi unde-am ajuns
Acolo ni se vor da lecţii
despre cine-l cinsteşte pe cine
cea mai sigură închisoare
este aceea în care ţi se face
ca să te simţi bine.

 

Gura peşterii

Câteodată
vezi o stea
şi-ţi imaginezi
c-ai cutreierat-o
trăieşti din închipuire
ca pe furate
crezând că stelele
sub zodia cărora ai trăit
îţi sunt cumva
ţie îndatorate
Steaua e peştera
în care te nevoieşti
în pustie
e stupul tău de albine
intri în el
şi nu păţeşti nimic
ca atunci când pui foc
în cuvânt
şi arde
dar nu pe tine
Priveşti gura peşterii
prea mult
până se lipeşte ochiul
de ea
şi-l scapi înăuntru
nu se mai poate ca cineva
să-l desferece
ca şi cum uşa din faţa ta
este pentru o singură trecere

Caracatiţa electronică

Aşa ne lăsăm înghiţiţi
puţin câte puţin
dar tot mai mult
de către caracatiţa electronică
cea cu multe tentacule
venind către noi
ca o mare-n tumult
Când eram tânăr
citeam o carte de o mie de pagini
într-o săptămână
şi înţelegeam ceva
şi creşteam
pagină cu pagină
întru înţelepciune
şi întru limba română
Acum alergăm dintr-un
tentacul în altul
fără să simţim înghiţirea
sau cum ventuza lipitorii
ne suge sângele
că devenim tot mai livizi
şi ne hibridizăm firea
Pe vremuri ni se spunea
non multa sed multum
acum este invers
multele ne înghit
multul rămâne în urmă
precum căprioara bolnavă jertfă
ca să salveze o turmă
Nu mai ştim
cât din ce ni s-a dat
am pierdut
cât trebuie să dăm înapoi
din ce am primit
şi cât din viaţă
am risipit

 

Apokalipsa

Oare ce mai face
Apokalipsa
n-am auzit demult
de ea
se pare că acum revine
printre noi
unii spun că au văzut-o
şi că ar avea faţa senină
ca femeia de la Maria Eich
care-şi împreunează mâinile
de fiecare dată
când se închină
Apokalipsă cu faţa senină
n-am văzut
decât dacă e o mască
mai ceva decât cea purtată
de îngerul morţii
corona
când trece pe la porţile noastre
viclean şi slut
Apokalipsa-i frumoasă
dacă ştii s-o citeşti
şi dacă o-nţelegi
cum îi place ei
dacă ştii să te porţi
şi să trăieşti
în aşa fel
ca şi cum mâine
ai intra
în împărăţia celor morţi

 

Foc

Foc
striga Pascal
în ultima lui viziune
arde inima
dar nu pielea
nu se vede
dar e acolo
cum e scânteia
ascunsă-n tăciune
Foc
focul dumnezeirii
copleşitor
ca atunci când te macină
dorul
dar nu ştii
de cine ţi-e dor

 

Nu uităm ce-am iubit

Nimeni nu iubeşte
o singură dată
înţeleptul ne spune
frumuseţea te pândește
ca ochiul vânătorului
căprioara
aşa cum arde
cearceaful
în visul de noapte
fecioara
Vai
cum mori
frumuseţe
totul moare
dar totul trăieşte
aşa cum
bunul Lavoisier
din înţelepciunea lui
ne împărtăşeşte
de aceea nu uităm
ce-am iubit
aici este taina şi cheia
ca-ntr-o veşnică pomenire
aşa trecem
din ziua aceasta
spre aceea fără de asfinţit

 

Citește aici mai multe poezii și profilul autorului: Theodor Damian
Citește aici: Theodor Damian - Dezbrăcarea de slavă și Theodor Damian - Amo ergo sum

Copyright © 2022 Theodor Damian
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului