THEODOR DAMIAN - DEZBRĂCAREA DE SLAVĂ

 

Dezbrăcarea de slavă

Nu se ştie dacă aşa a fost
dintotdeauna
dar dezbrăcarea de slavă
este grea
precum zalele soldaţilor
medievali
precum desprinderea bobului
de căldura
din pleavă
Ce uşori se vor fi simţit
după dezbrăcare
ca nişte îngeri pământeşti
afară doar
dacă au omorât pe cineva
aşa
privindu-l în ochi
neştiind că cel pe care-l omori
tu eşti
Privindu-l în ochi
cum te priveşte
Satana
care însă nu te ucide
pe loc
atunci zalele sufletului
sunt şi mai grele
dezbrăcarea
tot mai anevoioasă
îţi pierzi gustul şi mirosul
ca atins de pandemie
şi nu mai deosebeşti
între fumul de tămâie
sau de pucioasă.

Spectacolul începe

Uneori cazi din livada
duhovnicească
direct în fruct
el te aşteaptă deja
cu toţi sâmburii deschişi
ca la un teatru
dintr-o altă viaţă
cu actori mai mult
sau mai puţin interzişi
Cum ai căzut însă
spectacolul începe
prima strigare
dacă îţi place locul
rămâi
a doua strigare
şi dacă nu-ți place
cale de-ntors nu mai este
la livada dintâi
Tu năucit
ca atunci când luna
iese mult mai târziu
decât tu înfrigurat
o aştepţi
ca mireasa care nu ştie
tu
mirele ei
dacă într-adevăr
spre ea
te îndrepţi

În noaptea aceea

În noaptea aceea
când am căzut din vis
şi nu ştiam unde sunt
şi-afară era ploaie
şi vânt
şi întuneric
până la margini de abis
şi nu găseam cuvântul potrivit
să cuvânt
îmi aduceam aminte
tot mai vag
de unde-am căzut
începusem să-mi reimaginez visul
cu nobile fantezii
ca atenienii lui Pavel
din Areopag
În noaptea aceea
orele treceau
ca eonii
cu frică şi cu cutremur
traversam
fundul mării
în spatele meu
care de luptă
armatele
faraonii
În noaptea aceea
când am căzut
din vis
m-am lovit cu piciorul
de stâncă
şi o ţepuşă mi-a intrat
în călcăi
şi deodată cerul
mi s-a deschis

Du-te şi spune (I)

De când am căzut
dincoace
trebuie să vorbim
ni s-a dat cuvântul
ca să nu ne lege
dincolo
vorbim
ca să nu uităm
ce să mişcăm
ce să trăim
căci vine timpul
când moartea ne fură
cuvântul
aşa cum păpădiilor
după înflorire
le fură seminţele
vântul
Vine o vreme
când de dincolo
ne ajunge un semn
când cuvântul abia
pâlpâie-n noi
ca sâmburele unei candele
cu prea mult
sau prea puţin
untedelemn
De când am căzut
dincoace
trebuie să vorbim
Du-te şi spune că nu eşti
decât ceea ce ai primit
să-ţi faci inventarul
să vezi câte lumini
în alţii ai semănat
şi câte candele
şi chibrituri
ai risipit
Du-te şi spune
până ce cuvântul
nu-ţi va cădea din gură
prea greu
până când ancora
vieţii tale
încă nu s-a încurcat
în lanţul ei ruginit
du-te şi spune
cât bine ţi-a făcut ţie
Dumnezeu


Citește aici mai multe poezii și profilul autorului: Theodor Damian

Citește aici poezii din volumul: Poemele de la Maria Eich
Citește aici: Amo ergo sum

 

Copyright © 2021 Theodor Damian
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.