DENISA CRĂCIUN - ESTERA

 

Denisa Crăciun – Estera (Editura Aius, Craiova, 2022, ilustrații de Iulian Ionașcu): Volumul pe care îl propune acum poeta, Estera rămâne profund atașat de simboluri mitologice, biblic-testamentare. Fără a fi o beatificare a personajului cu acest nume din Biblia evreiască - Cartea Esterei - nici o revendicare duplicitară, de imitare în oglindă, Denisa Crăciun mută accentul de la personajul biblic - frumusețe iudaică, rară, aleasă de soție de regele persan Xerxes - pe faptele ei. Poeta noastră preferă o imagine în care se poate ipostazia: Estera îi insuflă preluarea „misionară” a unui rol (regina salvând de la moarte poporul evreiesc), acela de a vorbi în apărarea poporului poeților. (…) Discursul poetic al Denisei Crăciun este de tip aluvionar: eul său scriptural ne părăsește adeseori printre versuri, ne uită în prezent și plonjează în mitologie, apoi se întoarce la noi, cititorii, precum la o oglindă în care se regăsește. Fiindcă îi susținem trena versurilor, suntem de față în poezia ei ca o ceață care se ridică de pe lucruri și peisaje. Poeta nu închide realitatea într-o icoană a vremurilor/dogmelor religioase, ci pare neascultătoare, se dă jos „din ramă”, cu îngeri cu tot, și mai adaugă o tușă cu propria mână. (…) Articulată pe 44 de poeme - stâlpi „învârstați” (ca și anii pe care-i rotunjește autoarea) - cartea Denisei Crăciun nu numai că ilustrează o vârstă poetică, ci conturează mai pregnant un portret tânăr în lirica contemporană. Un portret singular, adăugăm noi, pentru că, spre deosebire de congenerii săi, discursul său poetic se fundamentează pe o încărcătură religioasă din zestrea autohtonă în răspăr curajos cu textele dogmatice (ale diferitelor religii) care-i temperează, dar nu-i vestejesc, instinctul vital, al miracolului de-a păstra „mirosul de iarbă și flori de câmp” (extrase din recenzia semnată de George Vulturescu, publicată în revista Banchetul, nr. 73-74-75 / 2022)

Tu mânza mea de vânt

Într-o văiugă unde creșteau frasini
o ce mai alergam
o cât de fericite alergam împreună

haine argăsite și solzi întețiți peste pleoape
mă împiedicau să văd asfințitul
bizoni năvăleau pe lângă noi brăzdând
cu copitele de jar pământul

în vremea asta îmi trăiam miracolul:
Ahuramazda făcătorul cerului de jos și al fericirii
mi te dăruise inimă de dulceață lujer de lumină erai
tu mânza mea de vânt
miroseai a iarbă și a flori de câmp

La coborârea de pe munte

Calul de căpăstru ți-l duci
la coborârea de pe munte
fulguie cu bucăți de noapte

Estera
stâncile vi se aruncă la picioare
și corbii în spinare
steaua de pe deget cheamă în ajutor sălbăticiunile
păsări furnici vă călăuzesc
prin vortexul copacilor
cu pământul nașterii lipit de tălpi

calul de căpăstru ți-l duci
în grotă de abia apuci piciorul să îl pui
și prietenul tău patruped nu mai șchioapătă
iar tu la fel de tânără de vie
rămâi
făptură a celuilalt tărâm
ce gol vor să umple mugurii acestor cuvinte

fără vraja lor am fi fost pierduți
spuse păianjenul și rupse pecetea tăcerii
în miez de noapte

printre vânătorii anilor orbi te strecori
cu tăblița în brațe
literele înscrise pe ea
așteaptă cântecul
păsării
o flacără îi înspumează pieptul:
e darul cel mai de preț al poetului

Noapte toată ziua

                    lui Nicolae Dabija

Azi a mai plecat unul dintre noi
unde s-a dus
nu vom afla
decât atunci când drumul se va sătura și ne va asvârli
din spinare prăvălindu-ne în prăpăstii visate
sunt pe drumul acesta toate

văd un om sărutând pământul
ca pe o sfântă icoană
zâmbind soarelui ca un prieten
de-abia coborât din tren

nu ești nicăieri în nici o gară
nici un drum nu se arată
dornic să te poarte în spate

unul dintre noi nu se mai vede nu se mai aude
cum de a plecat el așa deodată
și de ce azi
nu s-a mai făcut ziuă
de ce fu doar noapte
toată ziua

 

În grădina abandonată

Lași florile fără suflare
regreți le ceri iertare
dar ce iertare mai poți avea
când plouă și ninge în casă
când timpul pe nimeni nu mai rabdă
te vrea afară din cerc
în cerc litera după literă aleargă în gol
nici tu brusture nici tu urzici
în grădina abandonată
cine și-ar fi închipuit
că poetul nu e bolnav și nu moare
decât de moartea Poeziei

Ai grijă ce îți dorești

                              lui Nichita Stănescu

Animal fantasmagoric în fața noastră stai
dă-ne inima hai dă-ne inima ta
să hrănim cu ea mulțimile înfometate
de cuvinte nu vom mai avea în rărunchi ori în măduva oaselor
ca ierburile rele vom năpădi pământul
înainte să te faci una cu luna te rugăm
lasă-ne inima inorogule lasă-ne-o nouă
la temelia lumii să o zidim
mai aproape de cer vrem să fim
și de lumina celorlalte lumi

Tu pari să nu înțelegi
tot dai din cap nedumerit ne privești
și într-un final cu arșița ochiului posomorât
nisipul din clepsidră îl închegi
apele încremenesc în fântâni
nemișcătoare sunt toate
nici un freamăt nici un zbor
doar o pasăre în zori -pesemne cuprinsă de milă-
cântă de zor la viață să ne readucă
pe noi și lumea noastră adormită

De la îngerul legământului

                    lui Salah Stétié

Beznă și frig
ploaia toarnă

de s-ar lumina de ziuă
poate ai găsi o poartă șio cărare
spre țara cățelei unde nimeni nu așteaptă
pe nimeni

de o rază de soare
te-ai prinde
cum viețuiesc ei acolo
odihniți preafericiți și nicicând plictisiți
să tot șadă în pântecul pământului

le-ai scris o carte
cu aceeași mână smulsă din rădăcini
aprinde o torță și vezi-i chipul celei sau celui ce sunete adună pe loc
harfa beznei și frigul asasin dispărea-vor
văpaia ei vie vine de la îngerul legământului
el îți va da și ție o pernă care să nu îți mai sară de sub cap
ca o piatră ori ca ochiul de fiară

Rugăciunea de la jumătatea vieții

Grăbește că pierim
în praf sufocați
au milieu du chemin de notre vie
pasul de ciută sfântă ți-l auzim departe
suntem departe
de ploaia lacrimilor binefăcătoare

glodul din ochi nu se desface
grăbește Doamnă
pâine pe apă am aruncat
dar tare ne e teamă
că fără Tine nu vom regăsi
nici pâinea și nici drumul
ce dintr-o dată pare
o pată de culoare nedefinită

Prea multe mierle

                        lui Silviu Bârsanu

Prea multe mierle în poveștile tale
mi-ai zis
prea multe mierle și nici un mierloi

Ah cum n-am știut că fiecare mierlă
era un soare prevestitor

grea se lăsă noaptea
peste poeme
șiroiește o singură lacrimă
vine apoi o pală de vânt și o zvântă

în zadar cauți ochiul din care izvorâse
e prea flământ și nu mai iese la vezeală
sfredelește tot ce îi sare în cale
în măruntaiele pământului
sorbind ficați mâini limbi picioare
se îneacă de sete
de prea multă sete
în flăcările tăriilor subpământene

Trandafirul de dincolo de fire

                     lui Dumitru Velea

Aburindă
litera
te îmbie să te înfrupți cu nesaț
prin toți porii o respiri
călătorule cu toiag înflorit
în smârcuri de oglindă ruginită de te-ai rătăcit
teamă să nu ai luminoasa literă nu te va lăsa să pieri
se va face pâine strugure trandafir din nou și din nou în tine
miresmele îl vor învia
și pe om și pe Domn

Adormiții suntem noi

Doar pe harta sângelui înscrise
numele date de voi câmpurilor
răscrucile venelor ni le bântuie
în Braniște, la Hoagă, pe Bobolea
nu mai sunt lupi doar stele reci
cântă insomnul iernii

voi stați cuminți cu mâinile împreunate și ascultați
lăcrimând infinitul
ochi al Precestei peste ulițele pline de mirosul
celor ce au trăit aici și iubesc încă aceste pământuri

morții spui tu
mișună nevăzuți între lumi
prin noaptea cea mai lungă
cărare își taie ca să renască
în odaie
în ogradă

pe câmp
foșnetul frunzelor de porumb ne trezește
când
cu cizme de cauciuc
și în pufoaică încotoșmănați
treceți
dintr-un buzunar într-altul
neprihănită cămașa satului

Citește aici mai multe poezii: Între sistolă și epistolă, La fleur de figuier,  Incipit vita nova, Dies irae

Copyright © 2022 Denisa Crăciun

Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.