DANIELA PÂRVU DORIN - POEME DE STARE

 

Poem de stare

În fiecare dimineață îmi curăț rana
există un punct ''scânteie''
în orice poem de stare pe care-l trăiesc
hrănindu-mi imaginația, ning cu-ntinse zăpezi
până dincolo de uitare...
simt numai tristețea nefirescului firesc!
oamenii își spun viețile în săli de așteptare
numai eu trăiesc de-a valma, tot ce trăiesc!
e un fel de altă așternere, zăpada peste care
sânger cu tot ce-i greu de strunit...
dacă-n fiecare dimineață îmi curăț rana
nu înseamnă că mai am de iubit?

Trec printr-un montagnes russes de stări

Probabil așa se trăiește/ un sfârșit de mileniu
primăvara(asta)se predică Viața,
de-n fiecare plâns e un țipăt de lemn
ascuns în aripile crescute-nlăuntru…
până nu știu ce-o să fie...
am să-ți scriu, din titluri de cărți, un poem
(când eram copil, eram bătrân
acum, nu mă mai dau dus din copilărie)
drumul meu până la tine e-un manifest
cu lovirile-n inimă nu știu ce-o să fac…
îmi fac rondul de noapte
trăim un timp, în aceeași confuzie
a lui “de ce, eu!”
(și… tac!)
Trec printr-un montagnes russes de stări,
în gând cu bunul Dumnezeu,
probabil așa se trăiește/ un sfârșit de mileniu
cu aripile la vatră lăsate…
(ca un păcat sugrumat de alte păcate)

Cu același suflet al meu, de azi...

Se pare că viața
e un circular spectacol de acrobație,
pentru că nu știe nimeni cum s-a făcut,
cum se poate naște dintr-un copil un OM,
da, așa m-am visat! că eram însărcinată cu mama
(deci, smulgerea ei din mine, așa s-a petrecut!)
da, ireală senzație de abandon
(din moarte cum s-o mai strig, ar fi o tragedie
mai mult... că tot ce mă rănește
stă, chiar, într-un prezent, al ei trecut...)

Se pare că nu numai viața e plină de măști și costume,
nu-i azi, singura zi când nu mai știi ce-ți dorești,
nici timp câștigat, nu-i !mereu să te-ntrebi:
cine pe Cine aduce pe lume,
Numai că eu, la o simplă acrobație visez...
ziua când mă voi naște la termen (mamă, din Tine!)
cu același suflet-al-meu, de azi... la Trapez!

Unde plec?

Am căderi de timp... uneori
sunt boli ce joacă roluri grozave-n infern!
e un cadru deschis despre cel
ce construiește prin mine o cale ferată
deși, știm amândoi, că nu va exista nici un tren...
dar, parcă ce mai contează!
că-n toată nebunia, mai pierzi câteva gări
(se toarnă de ani buni, pentru tine, un film
cu interminabile vise dar și căutări
pe sufletul meu, încă, se mai pictează
cine sunt, unde plec, cine ești, nu mai știu
dar imediat, ce mintea își construiește-un rol
am să mă-ntorc! ca să-ți fiu
cea care-ți face din mână de la fereastră...

Visez numai ferestre...

Visez de-o vreme numai ferestre
de tot felul... bogate, sărace,
deschise, închise,
vopsite în culori vesele, altele scorojite
unele lipite de ziduri ca fricile de întuneric
altele împrimăvărate și proaspăt vopsite,
cu flori în glastre pe pervazuri...
fiecare vis e un episod cu mesaje,
vesele sau triste,
simple sau codificate de imagini vii
în unele ferestre
soarele nici nu bate,
în unele nici nu te poți oglindi,
se plânge din interior când afară plouă,
altele sunt ferecate de ani,
peste ele au murit așteptările,
de ele s-au spart odată,
iubirile făcându-se țăndări...
dar peste toate acestea există ferestre
ce se deschid ca niște inimi
decupându-se singure din ziduri,
răzbind...
numai astfel pot oglindi copacul din fața casei
noaptea în interior...
tăcerile sunt stafii care le gonesc...
de singurătate
mii de ferestre deschise
devin aripi de pasăre...
una câte una încep să-și spună povestea
ca și omul...
ce-și așteaptă lumina din viața lui...

Controverse

Îmi trimit din când în când scrisori
în cutia de poștă, postume
nu mă pot odihni în furtuni de liniște
visele mele sunt scrise cu creta
și ascunse sub un desen în cărbune

așa îmi voi ține în frâu neîntâmplatele mele poveri
dantelate și triste, uneori de-mprumut
tot ce-mi doresc chiar mi se potrivește
trec praguri mai bune, strig din alt trup
silabisesc... poeme,
pansamente de flori pun pe trecut!

citesc din psalmi singurului meu înger
și-mi reînnoiesc promisiunile
pe care nu le-am făcut..,

Țipăt

Nu iubirile-ți sunt creatoare, poete
Ci dorința ascunsă în gânduri și temeri
începi să-ți faci o casă... e un salt
să pictezi răspunsuri pe același perete
cu suferințele tale îți plătești bucuria
la cuvintele cu care-ai strigat...
Nu iubirile-ți sunt creatoare, poete!
ci Durerile cu care-ți trăiești îmbrățișarea
de țipăt sugrumat
am o mie de gânduri nebotezate
și-o mare rezerva de lacrimi, poete!
azi e-o admirabilă zi! Azi, știu să dau un Nume
așteptărilor mele secrete...

Citește mai multe poezii și profilul autoarei aici: Daniela Pârvu Dorin

Citește aici: Daniela Pârvu Dorin - Preaplin și Daniela Pârvu Dorin - Invitație la vulnerabilitate

 

Copyright © 2022 Daniela Pârvu Dorin

Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.