DORINA STOICA - TĂCERI SIHASTRE
Dorina Stoica – Tăceri sihastre (Editura Mușatinia, 2025): Între cuvânt și tăcere se află o fantă în care se întâlnesc intuiția cu inefabilul și imponderabilele cu așteptările, aurorele lor. Acolo, în acel blanc, accede poetul pentru a concretiza în metaforă gândul care-i conține visul de creație, viziunile. Tăcerea este laitmotivul obsedant pe care Dorina Stoica îl aduce în prim-planul noului volum de poezie, Tăceri sihastre (Editura Mușatinia, 2025), conotându-l, pentru a-l augmenta, cu epitetul singurătății absolute, a ascezei, a sihăstriei. (…) Fără a fi mistică, această poezie dă expresie unor sentimente personale, profund omenești, în care ființa se străduiește să se vadă și să se înțeleagă, să se clarifice în relația metafizică, inefabilă, cu Divinitatea. Punctul de plecare pare a fi versetul inițial al Genezei: „La început a fost Cuvântul”. La aceste cuvânt aspiră poeta să ajungă pentru a-i palpa/intui toate sensurile, pentru a-i detecta armoniile, dar și pentru a afla echilibrul dintre cuvânt și tăcere. Poate, de aceea, poarta de intrare în imaginarul poetic, conceput ca un diptic, prima filă conținând poeme reunite sub titlul omonim Tăceri sihastre, cea de-a doua, Darul poeziei, are pe firmament un gând legat de rostul tăcerii. (extrase din cronica Poezia - calea spre Lumina dintâi, semnată de Ana Dobrem, publicată în ziarul Lumina)
Zarea dinlăuntru
Scriu, dar nu pe hârtie!
Cu cenușă scriu pe rana, ce nu vrea să se vindece.
Scriu, să vadă cerul cum îl port în gură
și nu pot să-l vorbesc.
Fiecare literă scară, dar nu pentru îngeri.
E pentru oamenii ce urcă în ei înșiși
ca să-și regăsească zarea dinlăuntru.
Poetul e un zidar iscusit ce zidește cu cer
și cu niște cărămizi făcute din noroiul lumii,
stropit cu har.
Poetul curăță cuvintele de coajă,
le dăruiește apoi dulci,
celor ce-i învață alfabetul tainic,
pe care doar inimile curate îl pot desluși.
Literele nu sunt semne,
sunt portaluri și dacă le deschizi cu sfială sfântă
ți se picură-n vers crâmpei de veșnicie,
ca o lumină rece rămasă de la Facerea lumii.
Scriu si habar nu am,
dacă scrisul acesta e al meu,
nu al Celui ce a spus:
“Să se facă lumină și lumină s-a făcut!”
Tăceri sihastre
Ce faci tu, acum, femeie?
Nu mai poți zămisli nici măcar o speranță,
iar cuvintele scormonesc prin miezul dulce
al unor amintiri din care n-a mai rămas
decât o umbră zgribulită a ceea ce-ai fost cândva.
Ai putea adăpa cai verzi la izvorul cuvintelor,
ori te poți îneca în ele.
Cu visele ascunse sub pernă legeni singurătăți.
Nu știi ce să faci cu atâtea iertări
în nopțile prea lungi de iarnă,
când frigul scrâșnește din dinți.
Chipurile sfinților din icoane
adună firimituri de tăceri sihastre pitite,
de frica ispitelor, prin colțurile odăii tale.
În pacea ta ești asemeni unei călugărițe în rugăciune,
murind în fiecare miez de noapte, ca să învieze în Cer.
Corabia celor vii
Pleci de acasă în fiecare duminică de dimineață la biserică,
dar nu știi la care din ele te vei opri.
Vei ajunge acolo unde ajung șchiopii, orbii,
răzvrătiții, prigoniții, nemulțumiții,
cei triști, bolnavi și flămânzii de dreptate.
În fiecare duminică deschizi altă ușă de biserică.
Fiecare e altfel, fiecare e la fel cu cealaltă,
diferite, dar seamănă între ele.
În timp ce toți par adânciți la rugăciune
undeva e un ochi atoatevăzător
și o mulțime de ochi mai mici.
Când stai în spatele tuturor
nu vezi decât serafimii, heruvimii,
sfinții de pe pereți, din tavan, de pe catapeteasmă.
Atunci crezi, că dincolo de aceasta e un portal
spre o împărăție ideală plină de iubire,
compasiune, bunătate, fără de început, fără de sfârșit.
Te așezi în tăcere într-un colț mai întunecat,
încerci să atingi sufletul lumii până ce înțelegi
cine ești, cum ești, a cui ești.
Și dintr-o dată, în acea Corabie toți sunt vii!
Timp căprioară
Timpul a fost într-o vreme, căprioara
după care alergam să o vânez.
Clipa mă trăgea de mânecă, îmi cerea socoteală,
pentru fiecare vis amânat,
pentru fiecare vers nescris.
Am alergat, am strâns, am ratat,
și într-o zi, când pe toate le-am făcut,
timpul s-a terminat, nu pentru că s-a sfârșit,
pentru că eu am încetat să-l mai țin prizonier
în mine.
M-am oprit să privesc un copac,
să miros o floare, să mângâi un animal,
să rostesc o rugăciune, să ascult o pasăre,
să contemplu un asfințit de soare,
să miros o ploaie,
fără să mă mai simt vinovată ca nu fac
ceva important.
Timpul nu mai fuge când nu alergi după el.
Ți se așează în poală ca,
o liniște ce te învelește,
Când taci cu rost, ierți cu toată inima
Și nu mai vrei să înțelegi nimic, timpul se face acasă.
Mâna ce se face psalm
Poetul scrie cu sânge țâșnit din cuvinte
ca dintr-o coastă nevindecată a lumii,
nu cu cerneală.
Locuiește într-un codru de tăceri
alături de un hohot al cuvântului.
Nu-l înțelegi atunci când îl citești,
doar când cazi în genunchi, la rugăciune
și lăcrimezi fără să știi de ce.
Poetul nu cere nimic,
cuvântul scris strigă,
sare din literă în literă
nici un zgomot din lume nu-l poate înăbuși.
E trâmbița Apocalipsei ce vestește,
începutul tainic al unui cer nou, curat,
a unui pământ fără de vină.
Când scrie, mâna se face psalm, pietrele se fac pâini
și chiar Dumnezeu se întreabă cine a rostit ceva,
ce n-a fost dat nici îngerului să spun.
Mai multe poezii și profilul autoarei aici:
Citește mai multe poezii aici:
Blog personal:
Pagina Facebook:
Copyright © 2026 Dorina Stoica
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.


Leave a Comment