COCA POPESCU - DIN NOU E AJUN

 

Din nou e Ajun

Privesc cerul –
În depărtare se aud colinde.
Tatuez numele singurătății pe frunza de măslin;
Fulgii de nea alină urmele
Lăsate, de acul încins.
Prin verdele vieții povestea răzbate
O singură ființă a purtat în neant,
Ramura fără păcat.
Pe dealul arid, pașii încă se mai aud
Şi bocetul ei,
Pe lângă groapa cu Lei.
Se face frig și e întuneric,
Pe deal tăcerea e sanctuar.
Fulgii de nea împrăștie povestea.
În razele cerului, zăresc stelele Magilor.
Peste frunzele de măslin
Se așterne bucuria unui nou început,
E Ajun de Crăciun.

Flori de gheaţă

Timpul joacă pe degete anii –
O viaţă peticită cu lauri
Purtată pe şei de bidivii năzdrăvani,
Trăită la extreme, cumpărată cu bani.
Când sufletul nenăscut pâlpâia în pântecul ei
Soarta a fost pecetluită de zei.
Clişeu voalat de neatins la fel ca fericirea
Pictată în camera obscură.
Câte ierni au trecut fără să ştie
Că ceasul aniversar a stat,
Strivind cu privirea aşteptarea
Într-o fereastră cu geam îngheţat,
Unde florile nu îşi schimbă niciodată culoarea.
Buchetul se leagă uneori cu o fundă
Pe care răsuflarea fierbinte,
Împovărată de tăcere o inundă.
Prin vene curge timpul.
O lavă de dorinţă,
Un prunc, venit pe lume într-o zi sfântă.

Pe ulița veche

Cărare am făcut cu pașii
peste omătul proaspăt cernit,
călcând apăsat până în ulița veche
ascultând
vântul ca o simfonie fără pereche.
Se auzeau tot mai sus –
acutele fremătând în ciuda copacilor
a căror ramuri înghețate
serveau cântării drept arcuș.
O vrabie sau poate două,
s-au rătăcit în vârtejul de gheață,
natura s-a dezlănțuit,
totul e alb și fără viață.
Mă întreb ce caut
prin gerul năprasnic.
Sub bocancii imenși,
se aud gemete ascunse de frig.
O nebunie ce mă face să strig.
Fulgii dansează
grațios, legănându-se rece.
E iarnă.
Ce caut afară ?
În casă soba-i fierbinte,
iar focul mă ademenește.
O parte din mine visează
Sau, poate ar trebui să vii?
O parte din tine e gheață,
dar ce să cauți la aceste ore târzii?
Ne căutăm reciproc prin anotimpuri și sentimente,
mă ridic din fotoliu, închid ușa la sobă,
ațipisem se pare...
Cu gândul la tine, mă pierdusem
prin viscol pe ulița mere.

Dor de părinți

Gust din paharul oferit,
acesta s-a umplut de-a lungul vremii
pic cu pic.
Mâinile ce-l purtau pe tava de argint nu le cunosc.
Cu pielea zbârcită, 

și palmele bătătorite au trudit pentru mine,
zile și nopți veghind asupra unui leagăn părăsit.
Nu, n-am știut să apreciez,
nu mi-a fost sete de-adevăr.
Acum, când nu mai sunt copil,
plâng fără lacrimi amintirea lor.
Privesc cu teamă,
paharul este pe jumătate gol
îmi este sete de-adevăr,
dar, cine să mi-l povestească?
Nu a rămas nimic în urma lor.
Sertarul de stejar îl deschid cu greu –
doar fotografii vechi, îngălbenite,
paharul vieții este gol,
la fel ca sufletul ce plânge de dorul lor.

Luna

Cu palmele bătătorite cuprind luna, de obraji. 

Șoptesc cuvinte poleite
Nu mă aude.
E prea departe în univers 

Și ruga se pierde printre nori.
Chiar dacă razele-i subțiri adesea mi se prind în păr,
O mai implor încă o dată-
Rămâi cu mine în astă noapte.
Alungă vraja visului departe,
Ascunde-i dulceața în merele coapte.
Parfum de lavandă îmi voi turna în palme,
Cu degetele înflorite te voi cuprinde-.
Mi-ai ascultat ruga, mi-ai alungat somnul
Până în zori e timp destul-
Oare vei înțelege
Neliniștea, culorile și starea mea de veghe?

Anii de plumb

Anii trec grăbiți
Cu cobilițele pe spatele norilor
Viața se zbate în praful ridicat de copitele cailor.
Bocancii cu talpa de lut fac pașii greoi,
Îndoind spatele împovărat la pământ.
Trec ca o umbră, ștergându-mi sufletul de lacrimi
Cu vorbe ce vin de nicăieri,
Tinerețea a fost ca o floare
Adulată și plină de culoare,
viață trece ca apa râului.
Frumusețea se risipește ca spicele de grâu.
Tristețea se zărește pe față,
Mutilând-o și agățându-i de pielea încrețită
O inimă de paiață.
Plânge oglinda, privind chipul cernit,
În adâncul sufletului frumusețea se revarsă
Dar cine mai are nevoie de suflet?
Când trupul ușor, străveziu, plutește într-o plasă.
Anii de plumb, râd în hohote ; 

Și parcă nu ar fi de ajuns.
Praful se ridică de sub copitele cailor, sus, tot mai sus.

Pentru ultima dată

Îți înțeleg fiecare tăcere.
Te ascult cu bătăile inimii,
Sunt noapte -
Când timpul se scurge încet.
Lasă-mi o scară de gânduri,
Să urc emoțiile la cer,
Să-mi odihnesc lacrima în cupa irisului stingher.
Îmi voi coafa părul și voi prinde flori și fluturi în el,
Îmbrăcând o ie pentru câteva ceasuri
Mă voi transforma într-o mireasă de nicăieri
Cu urme de soare pe suflet.
Voi prinde în căușul palmelor zâmbetul mut.
Sărută-mă pentru ultima dată!
Pentru tine am fost și voi rămâne
O pală de vânt.

Orașul de vis

Un candelabru cu cinci lumânări.
O inimă risipită în culori
ascultând cântecul unei viori.
Pe masă, un ceas obosit,
o pană de scris și multe secrete.
Încerc amintiri să aștern pe o coală
dar zgârii, nu scriu, imaginea se destramă.
Un foșnet ca un scâncet de copil
mă trezește din visul meu străin.
Mă revăd pe podul lui Karol,
în orașul de vis
unde dragostea dansează
valsul iubirii fără sfârșit.
Scriu și mă pierd în visare
pe masă încet, încet se stinge pe rând,
din sfeșnic, câte o lumânare.
Cerneala se usucă pe pană.
Pe coala albă sunt doar umbre.
Las visul să plutească în noapte fără să-i dau un nume.
Mă ridic de la masa rotundă,
cea care îmi știe secretul, dar uită.
Cine sunt, de ce plâng ?
Seară de seară, când scriu 

și repet aceeași melodie de dragoste în gând...

Destinul hotărăște

Sunt zile când viața pulsează mai lent 

și nopți în care, printre vise, te pierd.
Nu vreau să grăbesc niciun pas
din tot ce avem, sau, din ce ne-a rămas.
Destinul hotărăște
câte zile însorite sau încărcate cu ploi
vom purta în bagajul vieții în doi.
Câte nopți fermecate, câte secunde, câte păcate,
vom desprinde de lume ca fiind ale noastre.
Cuvintele se răsucesc în candela iubirii
când inimile noastre bat la fel,
iar cu privirea de luceafăr
te voi ascunde în suflet,
de teamă să nu te pierd.

Rubinul din pahar

Nu suport singurătatea, 

șirul nopților îl pierd.
Timpul dispare din clepsidră,
precum vinul din pahar.
Se golește stop cu strop,
rubiniu, negru sau alb,
în visarea ce mă leagă de piciorul lui înalt.
Pe tava vremii a fost mereu
într-o cameră goală și mută,
având un loc rezervat pe șemineu
acolo, magia din focar descătușează mintea.
Amintiri răvășite aruncă fragmente vii pe retină
nu mai vreau să gust din tristețe
zâmbesc și privesc flacăra ce dansează divină.
O altă seară de iarnă se duce
la poarta visului să bată
o primăvară îi deschide și altă culoare îmbracă.

Cioburi din suflet

Din bucăți de sticlă
ne adunăm trupurile.
Lumina din suflet
străbate cu greu sticla mată,
rutina ne-a schimbat.
Cioburi din sentimente
de-a lungul vremii s-au spulberat...
Acum, când toamna ne atinge chipul,
acestea sunt imposibil de adunat.
O dragoste furată de timp,
ne-am trezit împreună dar,
tot singuri în gând.
De gheață ai fost întotdeauna,
ne-am încălzit cu minciuni,
pană când iarna a coborât din ceruri
să ne topească în amintiri.

Post scriptum

Am gustat dulceața vieții,
Surprizele din curbe au fragmentat pasajele impetuoase,
Unde priviri flămânde mă devorau în câteva secunde.
Am locuit în cuibul de viespi
Hrănindu-mă cu himere pierdute de stele,
Cunoscând bogăția, trufia,
Aceste cunoașteri nu mi-au adus bucuria.
Am colindat lumea, privind oamenii
Purtători de măști.
Am îmbrăcat-o în visele mele cele mai frumoase
ca tu, diferit să o cunoști.
Fiecare poem conține o poveste,
Subiectul, îl vei afla, citind cu inima.

Mai multe poezii și profilul autoarei aici: Coca Popescu, Incertitudine, Teama
Coca Popescu în Librăriile Cărturești: Poveste de iarnă
Coca Popescu pe libris.ro: Incertitudine

Copyright © 2021 Coca Popescu
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.