COCA POPESCU - INCERTITUDINE

 

Coca Popescu – Incertitudine (ilustrații Matei Vladimir Colțeanu, editura Neuma, 2021): Coca Popescu trăiește prin orice act de creație la care ia parte. Iar cartea de față ne spune că ea trăiește la un mod cultural estetic orice eveniment de viață și simte întâmplările propriei vieți ca pe niște poeme cu personaje reale. Poeta ne face să credem prin această carte că viața în întreg cuprinsul ei este poezie și ne oferă nouă, cititorilor, cu mărinimie, ca un dar răscolitor, tot ce i se întâmplă. Poeta nu se străduiește să ridice întâmplarea la esență, ea ne-o prezintă nouă în acest volum de versuri ca și cum i-ar vorbi unei prietene și pare că ne îndeamnă pe noi să îi deslușim înțelesurile, acolo unde sunt. Ea scrie o poezie fără cifru, despre măruntele întâmplări diurne, cotidianul fiind cuvântul de ordine de la un capăt la altul al volumului ei de poezie intitulat Incertitudine, parcă pentru a ne deruta. (…) Poeta ne face să credem prin această carte că viața în întreg cuprinsul ei este poezie și ne oferă nouă, cititorilor, cu mărinimie, ca un dar răscolitor, tot ce i se întâmplă. Poeta nu se străduiește să ridice întâmplarea la esență, ea ne-o prezintă nouă în acest volum de versuri ca și cum i-ar vorbi unei prietene și pare că ne îndeamnă pe noi să îi deslușim înțelesurile, acolo unde sunt. Ea scrie o poezie fără cifru, despre măruntele întâmplări diurne, cotidianul fiind cuvântul de ordine de la un capăt la altul al volumului ei de poezie intitulat Incertitudine, parcă pentru a ne deruta. (extrase din prefața volumului, Poezia ca o poiană de cuvinte, semnată de scriitorul Constantin Lupeanu)

 

Femeie fără voie

Stânci de granit,
coloane ce sprijină cerul,
ramuri albastre cu flori de crin
alină lacrima unui străin.
Bucuria sau tristețea nu au granițe,
le întâlnești fără să vrei,
un haos de sentimente
transformând chipul unei copile,
aruncând-o în groapa cu lei.
Crescută ca o floare într-o grădină imensă,
rupe tăcerea când viața o ține în lesă.
Gheare de fier i-au sfâșiat frumusețea fragilă
paralizată de frică,
tremură ca un mugur într-un pom abia înverzit.
Nu a cunoscut încă rubinul iubirii,
nu a zâmbit spre soare visând.
A pășit pe un drum dezgolit,
ofilindu-se înainte de vreme
când spinii durerii, au făcut-o, fără voie, femeie...

 

Rătăcită în umbră

Fructe de umbră
sunt peste tot în jurul meu.
Pașii se încurcă în trecut.
Vreau să mă scald în lumină,
vreau să iubesc și să uit.
Luceafărul strălucește în noapte,
ești la fel ca el, uneori,
îmi dai speranțe prin cuvinte și șoapte,
ești mai aproape de mine decât de nori.
M-ai găsit rătăcită în umbră
zâmbetul tău m-a luminat până în zori,
ești darnic,
dragostea ta mă îmbracă în sunete,
pentru mine, ești începutul unei noi primăveri.

 

Pânză de păianjen

O pânză de păianjen rupe tăcerea.
O lumânare tremură în oglindă
acolo unde chipul tău
tresare sau se înfiripă.
O rază de Lună mângâie fereastra
pe care tu o dezgolești.
Când ceasul bate ora zero
Dorința se înalță,
dar nu ai cu cine să vorbești.
Porți ochelari cu lentile opace,
nu vrei să vezi ce va urma,
în viața ta plină de păianjeni
care își țes în continuare pânza
la fereastra ta.

Să prețuim artistul

Sub degetele îmbibate în dragoste
flautul plânge.
Sunetul său urcă până la îngeri.
Atingerea clapelor de către artist,
o nebunie, un vis.
Sentimente profunde se regăsesc în partitură,
armonia perfectă între dragoste, iubire și ură -
strivite pe scenă de lumina obscură.
Sunetul vibrează în aceeași sală mare și veche,
dar, de fiecare dată altfel –
o încântare fără pereche.
Pentru o sută de inimi sau pentru două
artistul face cu muzica sa o singură inimă, nouă.
Bucuria de a fi împreună
sub aceeași cupolă strălucind mângâiată de lună,
este darul pentru spirit și minte.
Să prețuim artistul
care nu se poate exprima prin cuvinte!

 

Incertitudine

Deschid poarta spre noaptea din vis,
șlefuiesc sentimentele cu dorință.
Te văd,
ești atât de frumoasă și grațioasă
unduindu-te sub raze de lună precum o zeiță.
Iubirea ce-ți port e adevărată,
nu mă pot dezlipi de imaginea ta,
visez frumos, iubirea mea.
Zorile jucăușe mângâie fereastra
aburită de căldura trupului meu,
incertitudinea mă apasă
și nu mă regăsesc în nicio amintire
alături de tine.
Chiar dacă am trăit o iubire nebună
sub ploaia florilor de măr,
într-o noapte de mai,
închidem porțile, punem lacăte mari
trecutul să nu ne ajungă.

 

Citește aici mai multe poezii și profilul autoarei: Coca Popescu, Teama și Din nou e Ajun
Coca Popescu în Librăriile Cărturești: Poveste de iarnă
Coca Popescu pe libris.ro: Incertitudine

Copyright © 2022 Coca Popescu
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.