CARMEN CIORNEA - VOIA SEMNELOR

 

Carmen Ciornea – Voia semnelor (editura Rocart, 2021): CICATRICILE CERULUI PERSONAL - Aceasta este definiția lirică a poeziei pe care ne-o propune Carmen Ciornea. O poezie contorsionată, cu trasee  metaforice imprevizibile, oscilând între căldura sângelui și abstracția conceptelor. (…) Autoarea pare a scrie mai ales pentru sine, ca un exercițiu de auto-limpezire spirituală. Nu este deloc o poezie „la modă”, nici virtuozități textuale, nici coborârea vocabularului și a ideii în cotidianul sulfuros, nici dezlănțuire imaginativă, nici preeminența obiectului, a locului, a peisajului opresiv. Este pur și simplu o poezie de meditație, de un romantism conținut pentru că o anume ruptură de planuri care se caută, vor să comunice, se face permanent resimțită. Nuanțele sentențioase sunt numeroase, se vrea o poezie conceptuală, nu una a visceralului. Una a înaltului și nu una a scufundării în abisurile inconștientului. (…) Volumul acesta de un echilibru echinoxial între lumină și întuneric este un bun îndemn la a medita asupra dialogului fundamental care ne edifică în calitate de ființe gânditoare și visătoare, cele două axe cruciforme ale poeziei de față. (extrase din postfața volumului semnată de scriitorul Christian Crăciun)

Întru voia Sa

Fost-am mare
și mărirea m-a decăzut –
fi-va semn al smereniei.

Fost-am frumoasă
și frumusețea m-a urâțit –
fi-va semn al curățeniei.

Fost-am bogată
și avuția m-a sărăcit –
fi-va semn al milosteniei.

Fost-am învățată
și rațiunea m-a depersonalizat.
Facă-se voia Sa!

Vindecări

Sunt dureri ce nu se plâng,
nici nu se strigă.

Sunt dureri ce trebuie
trăite doar în tăcere.

Sunt dureri al căror preț
se măsoară în timpul
vindecării rănii.

Sunt răni încrustate-n
memoria absenței ce
nu se vor vindeca nici-
odată complet și nici
nu se vor arăta ochiului din
afară.

Sunt răni al căror preț
se măsoară în altitudinea
demnității eului.

Sunt răni ce trebuie
trăite doar ca binefacere.

Sunt răni ce nu se plâng,
nici nu se strigă –
pavăze la
fereastra inimii împotriva
altei răni.

Poem tras de curent

Frig fără tine –
ai uitat la plecare
să închizi cerul.

M-am uitat

Să nu mă-ntrebi de când sau de ce aștept.
Mi-e teamă. Am uitat
în paragina peronului acesta zgâriat de memorii
taina
frunzei cu copac
aripilor cu pasăre
cuvântului cu eu.
Devin
frunză
aripă
cuvânt
din povestea rămasă nespusă.

 

Din greșeală

Îmi place să hulesc
tot ce iubesc la tine, în
toate diminețile-mi
înfrigurate cu nin-
soare prin gânduri, iar
blestematele tale degete
lungi, de talentat
artist intrigant,
din greșeală, îmi
scriu arii pe a-
cordul lunii.
Sigur,
e ridicol! în-
că nu s-a împlinit nici
prânzul, așa că luminile
astrelor nu au cum
să intre prin
ferestrele-mi fâlfâite
grosolan de vânturi
ce-ți tulbură părul
abătut iar zâmbetu-ți
timid de titrat actor,
din greșeală, îmi
pastelează gândul cu
luna de-
plină.
Știu!
E absurd! De-
și nu este
seară să m-agăț
atât de astrul
nocturn, dar vezi,
din greșeală,
scânteile de dincolo
de ochelarii tăi cu dioptrii
negative mi-au a-
prins golurile
dintre eu și
iarbă și
lună și
tu.

Măsura

De-am fi viețuit noi în zilele strămoșilor
ce fost-au părtași la martiriul proorocilor
am fi întrecut măsura barbariei lor?

De-am fi judecat noi în zilele strămoșilor
ce greutate au mila și credința cărturarilor
am fi întrecut măsura nechibzuinței lor?

De-am fi călăuzit noi în zilele strămoșilor
pe cei ce căutau ieșirea din orbirea fariseilor
am fi întrecut măsura fărădelegii lor?

De-am mărturisi noi din zilele strămoșilor
calea izbăvirii de flăcările gheenei a fiilor
am ști cum să-ntrecem măsura măsurii lor?

Tratat de ontologie virtuală

Cât de drept este a boteza pescărușii,
maidanezul ce te întâmpină zilnic
sau fluturele din muzeul
neterminat încă?
Cât de strâmb este a pune nume porumbelului
din(p)om?
Oare nu am încurcat ierarhia speciilor,
templelor de carne
printre dogme?

Cât de departe este a-i da nume copilului nenăscut,
avortat?
Cât de aproape este a-i rosti numele sentimentului netrăit,
reprimat?
Oare nu am rătăcit rostul rostirii
cuvântului?

Cât de etic este a judeca sensul lucrului, gândului
nefăcut?
Cât de imoral este a naște copilul cu tată
necunoscut?
Oare nu am confundat sensul
facerii?

Cât de tainică este cina cu pâine cumpărată de
la chioșcul de peste stradă?
Cât de familiare sunt chipul și asemănarea
Lui în toată această mascaradă?
Oare nu am greșit menirea
viețuirii?

Oare cât de puțin sau mult contează azi,
în lumea înspăimântată de limitările tehnologice,
dreptele sau strâmbele dogme reproduse din
ce în ce mai rar de generațiile digitale în rezoluții cu
mulți pixeli?
Oare depărtările sau apropierile de cuvântul
folosit-n tablete,
etica sau imoralitatea (pre)facerii unui
iPhone,
obscuritatea sau popularitatea unei viețuiri
virtuale
își pot găsi adâncul miez
prin ochi de
computer?

Voia semnelor

Făcutu-s-au semnele
în palmele Sale,
în picioarele Sale,
în coasta Sa,
cu dalta cercat-au să-i desprindă
lumina
din carne
ca o vârâre de cancer în vintre,
ca o facere de umbră în sânge,
ca un vierme neadormit în hoit.

Făcutu-s-a voia semnelor
în palmele Sale,
în picioarele Sale,
în coasta Sa,
pe verticala crucii,
prin dragostea jertfelnică,
din făptura nouă
ca o întregire în frumos,
ca o (de)plinătate în bine,
ca o desăvârșire în adevăr.

Face-se-va semn
prin palmele Sale,
prin picioarele Sale,
prin coasta Cuvântului
vom curge noi
jumătate sânge și apă,
jumătate pâine,
pentru a ne frânge
întru mântuirea
Lui.

Mai multe poezii și profilul autoarei: Carmen Ciornea
Citește aici: (De)rute, (Dez)legarea ochilor și La (răs)cruce

 

Copyright © 2021 Carmen Ciornea
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.