CARMEN CIORNEA - (DE)RUTE

(De)rute

Când plâng
cât plâng
floarea sufletului
ud.
Când râd
cât râd
prăpastia durerii
deschid.
Când tac
cât tac
urletele în nisip
prefac.
Când scriu
cât scriu
desfac etichetele morții
pe viu.

Povestea cenușii

Când omul își ridică brațele răstignite-n gol
și mâinile îi miros a fum de pământ ars sau
de cer pârjolit,
cui folosește gândul care
a uitat să creadă
în veșnicia cenușii și-a
Păsării Phoenix?

Când viața își caută episodul următor
în oglinzile de fum ale simțirii bolnave
cine să aibă curajul de a-i cerceta
bogăția nuanțelor
pentru a domoli cea mai neînduplecată
flămânzire după sens?

Când mintea se deghizează într-o furtună de nisip
și călătorește de-a valma
spre toate punctele cardinale
ce inimă nu-și eliberează eul
de mistuirea acelei cu neputință
iubiri?

La primirea sărutării din urmă,
când ochiul duhovnicesc
pleoapa începe a-și deschide
câți dintre noi nu se întreabă dacă
lumina atotstăpânitoare
nu se hrănește din
cenușa jertfelnicelor iubiri
a străbunilor?

Lecția despre adevăr

Copila cuvânta printre lacrimi adevărul
și ei nu pricepeau nimic din tânguirea sa
dar pentru a nu părea needucați au întrebat-o:
„Ce vinzi?", dar fetița tăcea.

Deodată și-a ridicat palmele lipite către cer
iar mulțimea, ce perplexă o privea,
politicoasă, îi adresă aceeași întrebare:
„Ce vinzi?", dar ea ruga nu-și întrerupea.

Sătui de priveliștea negrăitoare, au dat să plece
însă nevinovata, blajina copilă după ei alerga;
se-ntoarseră civilizații adulți și din nou o întrebară:
„Ce vinzi?", iar aceasta se porni a striga: „Adevărul!".

Dar nimeni nu știa ce înseamnă și nici cât valora.

Aceeași

Am căutătura pe care o avea și bunica
la vremea când
a hotărât
să iasă din turnul ei
din care nu vedea nimic
pentru a răspunde chemării din
visele, speranțele și fricile milenare.
Nu știu dacă ea nu îl zărise deja pe bunicul
dar am aceeași căutătură
și pot ieși și singură din turn.

Am înălțimea pe care o avea și bunica
la vremea când,
fără teamă de marii zburători,
și-a deschis larg ferestrele mânăstirii
către cer.
Nu știu dacă nu era lângă ea bunicul
dar am aceeași înălțime
și pot ajunge dincolo de
farmecele daimonilor nemuritori.

Am mersul pe care-l avea și bunica
la vremea când
și-a decis calea prin labirintul lumii.
Nu știu dacă ea nu era călăuzită de firul bunicului
dar am același mers și
același rost
întru El.

Ce singurătate în negru

Ce singurătate să nu înțelegi ridicolul
lumii – singurul tău loc tragic, unde
ai nevoie din când în
când să râzi
negru.

Ce singurătate să nu înțelegi firescul
întunecării întunericului lungit în tine – unde
ai nevoie din când în
când să luminezi
negru.

Ce singurătate să nu înțelegi nepătrunsul
ființării Cuvântului din singura ta viață – unde
ai nevoie din când în
când să tai venele timpului
negru.

Tată, e toamnă!

E toamnă, tată, și mi-e teamă că
acum, când tu nu mai poți să mă
recunoști în gura mare,
n-am să mai pot duce la capăt ideea
de mine.

De ce n-ai tăiat limba singurătății, tată,
să nu mai urle în mine pustiul,
ispita, izolarea, negarea de sine,
dizarmonia dintre așteptări, chemări și
imposibila ta confirmare?

De ce n-ai închis sala de reanimare
a dorului de unică fiică,
să nu-mi mai ticăie în timpane
secundele (s)curgerii materiei ce-mi
calcă pe suflet în vârfurile degetelor ca
pe un pod minat?

Cât te caut, tată, dar tu, complice lângă Dumnezeu,
taci și-mi îmbraci
înlăuntrul
pe toate fețele
cu toamnă!

Ți-aș scrie

Ți-aș scrie că n-am uitat de noi.
Ți-aș scrie că
nu știu dacă am rămas înlăuntrul sau
în afara schimbării noastre
la față.

Ți-aș scrie că
sunt pe un peron
iar tu pe celălalt
și că doar curenții vineți se zbat între noi.
Ca să ajungem înlăuntrul
ca să rămânem în afara
schimbării noastre
la față
doar un sms ne desparte…

Ți-aș scrie
dar a crescut zbaterea
vântului vânăt dintre noi
alungându-ne prin peroane
prea îndepărtate.

Știre de ultima oră

Spune-mi, dacă aș veni la tine
nesocotind sângele vărsat pe bolovanii din cale
și ți-aș povesti cum îmi amintesc iubirea noastră
pe care nu am trăit-o,
nu te-ar speria gândul devenirii noastre
întru sensul
rosturilor consumate?

Spune-mi, dacă nu aș veni la tine
socotind că ne-am rătăci pe o cale pângărită
și povestea iubirii noastre de cuvinte și fapte trăite
ar putea fi aproximată,
nu te-ar speria gândul devenirii noastre
întru sensul
rosturilor ratate?

Se spune că pe patul de moarte sufletul își părăsește hoitul
pentru a-și putea crește aripile în afară,
dar noi suntem speriați de gândul devenirii zborului nostru
întru sensul
cerului (ne)trăit din sânge.

Leapădă-te de temeri, neliniști,
întrebări, răspunsuri, de toate
fericitele și nefericitele căi și
spune-mi!
Spune-mi.
Spune-mi?
Da, poate că e mai bine să nu –
afla-vom noi odată și-odată rostul clar,
poate chiar pe aplicația facebook
sau la posturile de televiziune unde
chestiunea e deliberată
ca știre de ultimă oră.

Sunt (pe) frânghie

Mă regăsesc mereu
pe frânghie.
De urc sau cobor
simțirea mi-e una.
Sătulă să(-mi )descopăr
tainica pârghie,
lumina cavernei,
sensul viscerelor,
tribuna,
mă-ndrept spre drumuri
încrucișate.
Înainte/înapoi – doar
căi înfundate.
Sleită să(-mi) depistez
firul Ariadnei,
îl abandonez pe Tezeu,
mă lepăd de
infinitul coloanei,
și azi
și mâine
și-apoi
simt cum
devin
nod.

(Ne)vederea

Când simt
cum nemaivederea noastră
mușcă hulpav din mine
îmi dăruiesc ochii orbului,
cu coastele deschise până la sânge,
întind brațele spre tine ca să mă-
mbrățișez pentru prima oară
cu brațele-ți desfăcute-n mine
și inspirați de neumbra locului
să vedem tărâmurile
nemaivăzute din
oarba noastră
inimă.

Mai multe poezii și profilul autoarei: Carmen Ciornea
Citește aici poezii din volumul: (Dez)legarea ochilor și La (răs)cruce

Copyright © 2020 Carmen Ciornea
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.